Nu stiu prea bine ce vreau sa scriu... Azi-dimineata, pe la ora 5, cand m-a lovit (nu pentru mult timp, din fericire) insomnia, aveam o mie de idei in cap... o mie de lucruri de spus, de scris si de analizat. Ele exista si acum, dar undeva mai departe de Eul constient care tasteaza in acest moment aceste randuri.
Ideea e ca mi-am luat "ramas bun"... din nou, intr-un fel. Si, de ce sa mint, nu imi place cum am facut-o. Dintr-un miliard si jumatate de motive, printre care se numara faptul ca discutia a avut loc la telefon, ca a fost un "ramai cu bine" sec (nici macar nu am folosit aceste cuvinte ori ceva similar, ci... "pa") si ca ar mai fi fost atatea lucruri de spus! Asta e cel mai trist, ca am vrut sa spun mai mult decat am reusit... si ca am asteptat sa mi se spuna mai mult decat mi s-a spus...
Aici rezida, la urma urmei, problema: mereu am asteptat ceva mai mult. Niste cuvinte in plus. O ezitare care sa nu fie urmata de o banalitate execrabila, ci de un adevar revelator. O imbratisare care sa ma faca sa plang... de fericire. Un zambet care sa inlocuiasca orice sunet de prisos. O strangere de mana care sa imi spuna tot ce cuvintele nu vor putea vreodata exprima. Dar acestea nu au venit niciodata. Iar cand totusi imi spunea, ma imbratisa, imi zambea... o facea din all the wrong reasons. Si atunci toate acestea nu ma puteau impresiona, atinge si nu imi transmiteau nimic... real. Poate doar pe moment, pentru ca sufletul meu avea nevoie sa creada ca inseamna ceva. Insa, intr-un final, imi aminteam. Imi aminteam ca, de fapt, nu mi-a promis nimic. Niciodata. Ca nu inseamna nimic. Iar el ramanea langa mine, in ciuda razvratirilor sufletului meu care nu a reusit sa inteleaga niciodata (cum ar fi putut?) ca acela care ii era, aparent, alaturi, nu dorea sa il iubeasca. Nu putea.
Ce as mai putea spune? Poate doar ca imi pare rau. Da, imi pare rau ca lucrurile stau asa si nu altfel. Ca am crezut atata timp in Noi. Iar lui nu i-a pasat niciodata si nu a inteles niciodata. Nici nu avea cum sa inteleaga. Poate daca ar fi simtit 1% din ce am simtit eu, poate abia atunci...
Voi incerca sa nu mai judec, ci sa inteleg. Sau, mai degraba, sa Accept. Sa accept ca asa a fost sa fie. Si ca mai mult decat am luptat, n-o mai puteam face...
Si voi uita. Si voi ierta. Si voi iubi din nou. Desi mi se frange inima cand spun asta...
P.S. Sa fii fericit, B! Ramai cu bine, pana cand ne vom revedea...
Ideea e ca mi-am luat "ramas bun"... din nou, intr-un fel. Si, de ce sa mint, nu imi place cum am facut-o. Dintr-un miliard si jumatate de motive, printre care se numara faptul ca discutia a avut loc la telefon, ca a fost un "ramai cu bine" sec (nici macar nu am folosit aceste cuvinte ori ceva similar, ci... "pa") si ca ar mai fi fost atatea lucruri de spus! Asta e cel mai trist, ca am vrut sa spun mai mult decat am reusit... si ca am asteptat sa mi se spuna mai mult decat mi s-a spus...
Aici rezida, la urma urmei, problema: mereu am asteptat ceva mai mult. Niste cuvinte in plus. O ezitare care sa nu fie urmata de o banalitate execrabila, ci de un adevar revelator. O imbratisare care sa ma faca sa plang... de fericire. Un zambet care sa inlocuiasca orice sunet de prisos. O strangere de mana care sa imi spuna tot ce cuvintele nu vor putea vreodata exprima. Dar acestea nu au venit niciodata. Iar cand totusi imi spunea, ma imbratisa, imi zambea... o facea din all the wrong reasons. Si atunci toate acestea nu ma puteau impresiona, atinge si nu imi transmiteau nimic... real. Poate doar pe moment, pentru ca sufletul meu avea nevoie sa creada ca inseamna ceva. Insa, intr-un final, imi aminteam. Imi aminteam ca, de fapt, nu mi-a promis nimic. Niciodata. Ca nu inseamna nimic. Iar el ramanea langa mine, in ciuda razvratirilor sufletului meu care nu a reusit sa inteleaga niciodata (cum ar fi putut?) ca acela care ii era, aparent, alaturi, nu dorea sa il iubeasca. Nu putea.
Ce as mai putea spune? Poate doar ca imi pare rau. Da, imi pare rau ca lucrurile stau asa si nu altfel. Ca am crezut atata timp in Noi. Iar lui nu i-a pasat niciodata si nu a inteles niciodata. Nici nu avea cum sa inteleaga. Poate daca ar fi simtit 1% din ce am simtit eu, poate abia atunci...
Voi incerca sa nu mai judec, ci sa inteleg. Sau, mai degraba, sa Accept. Sa accept ca asa a fost sa fie. Si ca mai mult decat am luptat, n-o mai puteam face...
Si voi uita. Si voi ierta. Si voi iubi din nou. Desi mi se frange inima cand spun asta...
P.S. Sa fii fericit, B! Ramai cu bine, pana cand ne vom revedea...