"Adevarata dragoste e plamadita din agonie si extaz... asa sa fie? Sau acesta e doar un mod frumos de a spune ca, uneori, avem nevoie de drama si devenim dependenti de celalalt?"
La asta meditam eu ascultand "Don't Go" (piesa geniala a celor de la Nouvelle Vague), ultima mea obsesie muzicala, in timpul calatoriei cu trenul de la Bucuresti la Brasov (ca, deh!, trenuri directe Bucuresti - home nu prea sunt!)... "Can't stop now, don't you know, I ain't never gonna let you go, don't go.." Superb.
Intre timp am ajuns acasa, am avut si o tentativa (a treia!) de a-mi face niste analize de bun simt, incercare care a esuat lamentabil si de aceasta data, pe motiv ca "nu sunt bani" (si varianta "platiti-va analizele" nu era nicidecum o optiune). Casa Nationala de Asigurari nu si-a facut datoria fata de centrul medical la care m-am prezentat eu si, uite asa, m-am trezit o data in plus cu noaptea-n cap, lesinata de somn si injurand tot ce prindeam... degeaba! Se zice ca a treia oara e cu noroc... Ei bine, i'll make sure that the fourth one will actually be!!
De cand am ajuns in oraselul meu de bastina, am inceput sa ma trezesc putin la realitate, asimiland, printre altele, discutia mai mult sau mai putin filosofica pe care am purtat-o luni cu I. Mai concret, am realizat niste adevaruri dureroase despre myself-ul actual si am inteles ca schimbarile care imi tot dau tarcoale de ceva vreme chiar trebuie sa se produca. Pentru ca am ajuns sa repet aceleasi greseli la infinit, sa am acelasi comportament de ani de zile... si nu e bine. Nu ma plac asa. Si nu ma recunosc. Simt ca, deep inside, o persoana luminoasa, zambitoare, asteapta sa iasa la suprafata, iar eu o sufoc in permanenta cu ganduri negre, temeri...
Printre altele, am descoperit ca, de fapt, sunt in sevraj. Ca sunt doar aparent linistita si at ease cu tot ce s-a intamplat saptamana trecuta si cu incheierea (temporara sau nu) a "tragediei". Eu, de fapt, incerc doar sa imi ignor simptomele, dar poate tocmai acest refuz de a accepta ca nu imi e tocmai bine ma face si mai vulnerabila in fata momentelor in care durerea tasneste la suprafata, si ma trezesc tremurand fara sa stiu de ce... Poate ca trebuie sa invat sa traiesc cu ea, cu suferinta interioara, cu ranile care se vor cicatriza in timp... Poate ca de aici trebuie sa porneasca, pana la urma, Schimbarea... Cu constientizarea a ceea ce sunt azi. Dar si cu descoperirea a ceea ce vreau sa fiu maine. Si, mai ales, cu acceptarea neconditionata a propriei mele fiinte.
P.S. La Multi Ani, dear Adi!!
La asta meditam eu ascultand "Don't Go" (piesa geniala a celor de la Nouvelle Vague), ultima mea obsesie muzicala, in timpul calatoriei cu trenul de la Bucuresti la Brasov (ca, deh!, trenuri directe Bucuresti - home nu prea sunt!)... "Can't stop now, don't you know, I ain't never gonna let you go, don't go.." Superb.
Intre timp am ajuns acasa, am avut si o tentativa (a treia!) de a-mi face niste analize de bun simt, incercare care a esuat lamentabil si de aceasta data, pe motiv ca "nu sunt bani" (si varianta "platiti-va analizele" nu era nicidecum o optiune). Casa Nationala de Asigurari nu si-a facut datoria fata de centrul medical la care m-am prezentat eu si, uite asa, m-am trezit o data in plus cu noaptea-n cap, lesinata de somn si injurand tot ce prindeam... degeaba! Se zice ca a treia oara e cu noroc... Ei bine, i'll make sure that the fourth one will actually be!!
De cand am ajuns in oraselul meu de bastina, am inceput sa ma trezesc putin la realitate, asimiland, printre altele, discutia mai mult sau mai putin filosofica pe care am purtat-o luni cu I. Mai concret, am realizat niste adevaruri dureroase despre myself-ul actual si am inteles ca schimbarile care imi tot dau tarcoale de ceva vreme chiar trebuie sa se produca. Pentru ca am ajuns sa repet aceleasi greseli la infinit, sa am acelasi comportament de ani de zile... si nu e bine. Nu ma plac asa. Si nu ma recunosc. Simt ca, deep inside, o persoana luminoasa, zambitoare, asteapta sa iasa la suprafata, iar eu o sufoc in permanenta cu ganduri negre, temeri...
Printre altele, am descoperit ca, de fapt, sunt in sevraj. Ca sunt doar aparent linistita si at ease cu tot ce s-a intamplat saptamana trecuta si cu incheierea (temporara sau nu) a "tragediei". Eu, de fapt, incerc doar sa imi ignor simptomele, dar poate tocmai acest refuz de a accepta ca nu imi e tocmai bine ma face si mai vulnerabila in fata momentelor in care durerea tasneste la suprafata, si ma trezesc tremurand fara sa stiu de ce... Poate ca trebuie sa invat sa traiesc cu ea, cu suferinta interioara, cu ranile care se vor cicatriza in timp... Poate ca de aici trebuie sa porneasca, pana la urma, Schimbarea... Cu constientizarea a ceea ce sunt azi. Dar si cu descoperirea a ceea ce vreau sa fiu maine. Si, mai ales, cu acceptarea neconditionata a propriei mele fiinte.
P.S. La Multi Ani, dear Adi!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu