Schimbarea. Part 1.

Poate fi dificil sa te schimbi, dar cu siguranta nu este imposibil. Si da, poate fi infricosator, dar asa se intampla atunci cand iti parasesti "zona de confort". Cam in aceasta situatie ma aflu eu. Simt ca fac primii pasi catre ceva nou, catre ceva ce nu imi este familiar (de care m-am mai lovit, dar mult prea rar pentru a ma simti confortabil in prezenta sa) si imi este teama. Teama de necunoscut, teama de mine. Dar stiu ca "totul va fi bine". Stiu ca ma indrept in directia cea buna. Si chiar de nu o fi asa, cel putin este ceva... diferit. Cel putin schimb niste coordonate si asta o sa ma ajute sa rup cercul vicios al intamplarilor care se repeta over and over again...

Things will work out just fine, in the end. Trebuie sa ma maturizez si eu la un moment dat si sa imi infrunt toate fricile si toti demonii si sa descopar cine sunt cu adevarat.

I'm still weak sometimes. I still get angry sometimes. I still wish that things were different sometimes. And I still get lost in memories of good and bad times every now and then. Dar stiu ca asa este normal. Stiu ca it takes time. Stiu ca, meme si on n'oublit jamais, on vit avec. Si povara devine in timp usor de purtat. Si poate ca, la un moment dat, se transforma in altceva... intr-o amintire bittersweet care iti aduce un zambet in coltul gurii. O poveste pe care le-o spui nepotilor si pe care o incepi cu "a fost odata ca niciodata...".

:)

P.s. O piesa "emo" din tineretile mele si mai "emo". Mi-am reamintit cat de mult o iubeam/iubesc last nite, in Club Mojo (great place, btw!).

P.P.S.: Multumesc! :)



Sursa foto: weheartit

Addiction is a powerful thing sau 1200 days of A.

Chiar si in cea mai luminoasa perioada din viata mea, as fi trait indepartarea lui David ca pe o catastrofa, avand in vedere ca eu sunt vietatea cea mai dependenta de afectiune (o combinatie de golden retriever si lipitoare), dar atunci treceam printr-o perioada foarte neagra. Eram deprimata si voiam ca cineva sa aiba grija de mine, pentru ca ma simteam mai neajutorata decat tripletii nascuti prematur. Dand inapoi, ma facea sa am si mai multa nevoie de afectiune, iar urmarea era ca el devenea si mai retinut, pana cand a ajuns sa se retraga de tot, in toiul meu de rugaminti inlacrimate, de genul: "Unde te duci? Ce s-a intamplat cu noi?"

Fragmentul face parte dintr-una din cartile mele mele de suflet, si anume "Eat, Pray, Love" a lui Elizabeth Gilbert. Acesta este unul dintre pasajele pe care le-am marcat in carte, in ideea ca, macar partial, mi se potriveste si mie. Fragmentul subliniat in carte era ceva mai lung - continuarea facea referire la dependenta de celalalt, dependenta care este "semnul distinctiv al oricarei povesti de dragoste pasionale". Am hotarat sa ma opresc doar la pasajul pe care l-am si notat, de altfel, pentru ca mi-am dat seama ca partea care urma... nu mi se potriveste.

Citind "Eat, Pray, Love", am stabilit - era inevitabil - o paralela intre relatia lui Liz cu David si relatia mea cu A. Pana la un punct, they fit: eu sunt genul care are nevoie de o cantitate enorma de afectiune. Si mai sunt si genul care devine dependent de celalalt si care reactioneaza ca atare: se agata de obiectul dependentei sale pana cand epuizeaza toate metodele (more or less) de... agatare. Si care se manifesta ca atare: crize de plans, disperare, etc. Iar A. se purta intocmai ca David: ma respingea exact atunci cand aveam mai mare nevoie de el. Diferenta este ca Liz si David s-au iubit la un moment dat. Eu si A.... nu.

Cum asa? Well, the sad thing is ca... de-a lungul relatiei noastre, nu am facut decat sa ma mint. Si m-am mintit cu foarte multa pricepere. Si cand spun asta, ma refer la faptul ca, desi am devenit dependenta si m-am agatat de o relatie timp de aproape 4 ani de zile, comportamentul meu nu a avut la baza o poveste de dragoste care sa il justifice. S-a alimentat din iluzii, din "asta nu are cum sa mi se intample mie", din "dar trebuie sa se poata face CEVA pentru relatia asta", din "dar daca el este, totusi, THE ONE?".

Ei bine, am trait - daca vreti - o poveste de dragoste unilaterala. Adica... imaginara. Daca ar fi sa insir faptele concrete - fara interpretari subiective - din relatia mea cu A., rezultatul ar fi: tu te-ai indragostit, el a avut doar o alta relatie de umplutura (nici urma de fluturasi, dragoste, etc.). Punct. Povestea e ceva mai lunga si mai complicata de atat, insa esenta este ca he never ever loved me... iar eu am ramas pentru ca... am sperat ca that would change. Pentru ca aveam nevoie ca relatia sa se transforme in ceea ce imi doream eu. Ceea ce am omis eu, insa, a fost faptul ca... people don't change. Si ca... if he doesn't love you and, what is more, he treats you accordingly - which means like crap - there's no effing chances that things will ever work out.

Nu vreau sa imi asum rolul de victima. "Relatia" pe care am construit-o eu si A. a avut doi protagonisti care si-au jucat rolurile in functie de sentimentele si aspiratiile proprii. Sa nu aveti impresia ca eu, doar pentru ca ma atasasem de el, eram a sweetheart. Not really. Ego-ul meu m-a determinat mereu sa ma revolt atunci cand A. facea ceva care nu imi convenea. Si dupa ce relatia noastra a luat o turnura cat se poate de urata, am devenit si mai acra si mai depresiva si mai artagoasa si mai irascibila. Pe buna dreptate, as spune eu. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut niciodata cine eram cand eram cu A. si, ceea ce este mai trist, am senzatia ca el nu m-a vazut niciodata in momentele mele de "stralucire" - adica atunci cand ma simt bine, cand rad si fac glumite istete... cand sunt in compania oamenilor in preajma carora ma simt confortabil, cu alte cuvinte.

A. a reusit sa scoata tot ce era mai rau si mai dureros din mine. Pe de-o parte, este bine, pentru ca m-a facut constienta de anumite probleme pe care le am cu mine si cu trecutul meu, si pe care ar cam trebui sa le rezolv. Pe de alta parte, insa, regret ca nu m-a vazut niciodata asa cum sunt eu in momentele mele bune. E ciudat sa stii ca ai petrecut atata timp cu cineva, iar celalalt te cunoaste atat de putin.

Ca sa nu ma lungesc, cred ca incep sa accept faptul ca he never loved me. Nu pot sa scriu cuvintele in limba romana - poate ca inca sunt foarte sensibila la semnificatia lor - insa, incet, incet, incep sa le integrez - fara sa ma lovesc de un mecanism de aparare numit NEGARE - mesajul ascuns. Asta este.

Au trecut aproape 4 ani. Am tras de o relatie care nu ar fi trebuit sa se lungeasca in niciun caz atat de mult. Acum inteleg asta. Inteleg ca, desi el nu a facut-o, altcineva va sti sa ma iubeasca. Pana una, alta, insa, va trebui sa incep sa ma imprietenesc cu mine insami si sa nu imi mai fac atatea reprosuri si sa nu imi mai adresez atatea cuvinte de mustrare. Cred ca au fost suficienti ultimii 4 ani la acest capitol. O sa ma straduiesc sa nu il mai judec nici pe el. We're all human beings. We all make mistakes. Important este ce invatam din ele, nu?

P.s. "Revelatia" din aceasta seara se datoreaza filmului "500 days of Summer". I would be Tom, of course (pentru cunoscatori).

Nitie!

Don't Go...

"Adevarata dragoste e plamadita din agonie si extaz... asa sa fie? Sau acesta e doar un mod frumos de a spune ca, uneori, avem nevoie de drama si devenim dependenti de celalalt?"

La asta meditam eu ascultand "Don't Go" (piesa geniala a celor de la Nouvelle Vague), ultima mea obsesie muzicala, in timpul calatoriei cu trenul de la Bucuresti la Brasov (ca, deh!, trenuri directe Bucuresti - home nu prea sunt!)... "Can't stop now, don't you know, I ain't never gonna let you go, don't go.." Superb.
Intre timp am ajuns acasa, am avut si o tentativa (a treia!) de a-mi face niste analize de bun simt, incercare care a esuat lamentabil si de aceasta data, pe motiv ca "nu sunt bani" (si varianta "platiti-va analizele" nu era nicidecum o optiune). Casa Nationala de Asigurari nu si-a facut datoria fata de centrul medical la care m-am prezentat eu si, uite asa, m-am trezit o data in plus cu noaptea-n cap, lesinata de somn si injurand tot ce prindeam... degeaba! Se zice ca a treia oara e cu noroc... Ei bine, i'll make sure that the fourth one will actually be!!
De cand am ajuns in oraselul meu de bastina, am inceput sa ma trezesc putin la realitate, asimiland, printre altele, discutia mai mult sau mai putin filosofica pe care am purtat-o luni cu I. Mai concret, am realizat niste adevaruri dureroase despre myself-ul actual si am inteles ca schimbarile care imi tot dau tarcoale de ceva vreme chiar trebuie sa se produca. Pentru ca am ajuns sa repet aceleasi greseli la infinit, sa am acelasi comportament de ani de zile... si nu e bine. Nu ma plac asa. Si nu ma recunosc. Simt ca, deep inside, o persoana luminoasa, zambitoare, asteapta sa iasa la suprafata, iar eu o sufoc in permanenta cu ganduri negre, temeri...
Printre altele, am descoperit ca, de fapt, sunt in sevraj. Ca sunt doar aparent linistita si at ease cu tot ce s-a intamplat saptamana trecuta si cu incheierea (temporara sau nu) a "tragediei". Eu, de fapt, incerc doar sa imi ignor simptomele, dar poate tocmai acest refuz de a accepta ca nu imi e tocmai bine ma face si mai vulnerabila in fata momentelor in care durerea tasneste la suprafata, si ma trezesc tremurand fara sa stiu de ce... Poate ca trebuie sa invat sa traiesc cu ea, cu suferinta interioara, cu ranile care se vor cicatriza in timp... Poate ca de aici trebuie sa porneasca, pana la urma, Schimbarea... Cu constientizarea a ceea ce sunt azi. Dar si cu descoperirea a ceea ce vreau sa fiu maine. Si, mai ales, cu acceptarea neconditionata a propriei mele fiinte.

P.S. La Multi Ani, dear Adi!!