luni, 28 martie 2011

Don't underestimate the things that I will do


... And on Saturday I went out for some coffee (actually, I drank beer and soda). It was nice. :)
And on Friday I'm going to Cluj! I can hardly wait!! :x




Sursa: weheartit

duminică, 20 martie 2011

Schimbarea. Part 1.

Poate fi dificil sa te schimbi, dar cu siguranta nu este imposibil. Si da, poate fi infricosator, dar asa se intampla atunci cand iti parasesti "zona de confort". Cam in aceasta situatie ma aflu eu. Simt ca fac primii pasi catre ceva nou, catre ceva ce nu imi este familiar (de care m-am mai lovit, dar mult prea rar pentru a ma simti confortabil in prezenta sa) si imi este teama. Teama de necunoscut, teama de mine. Dar stiu ca "totul va fi bine". Stiu ca ma indrept in directia cea buna. Si chiar de nu o fi asa, cel putin este ceva... diferit. Cel putin schimb niste coordonate si asta o sa ma ajute sa rup cercul vicios al intamplarilor care se repeta over and over again...

Things will work out just fine, in the end. Trebuie sa ma maturizez si eu la un moment dat si sa imi infrunt toate fricile si toti demonii si sa descopar cine sunt cu adevarat.

I'm still weak sometimes. I still get angry sometimes. I still wish that things were different sometimes. And I still get lost in memories of good and bad times every now and then. Dar stiu ca asa este normal. Stiu ca it takes time. Stiu ca, meme si on n'oublit jamais, on vit avec. Si povara devine in timp usor de purtat. Si poate ca, la un moment dat, se transforma in altceva... intr-o amintire bittersweet care iti aduce un zambet in coltul gurii. O poveste pe care le-o spui nepotilor si pe care o incepi cu "a fost odata ca niciodata...".

:)

P.s. O piesa "emo" din tineretile mele si mai "emo". Mi-am reamintit cat de mult o iubeam/iubesc last nite, in Club Mojo (great place, btw!).

P.P.S.: Multumesc! :)



Sursa foto: weheartit

marți, 15 martie 2011

Help, I'm alive, my heart keeps beating like a hammer.

O noua saptamana, noi intamplari, aceiasi demoni. Dar sa nu ne concentram asupra lucrurilor neplacute.

Ei bine, in ultimele zile am tot avut ce face, fie ca asta a insemnat ca am iesit la socializare, ca am avut treaba "cu serviciul" sau ca am fost la cursuri. Am avut parte de zile, in mare, destul de ok, exceptand momentele in care ma intristam/suparam/enervam din te miri ce. Bine ca, in marea lor majoritate, acestea nu m-au tinut foarte mult.

Saptamana trecuta mi-am petrecut-o la verisoara mea acasa, avand grija de Alfie, motanul ei rasfatat si rautacios. Partea buna? De la ea, fac 15 minute pe jos pana la birou, ceea ce este grozav, daca ne gandim ca, din caminul in care imi fac veacul de obicei, fac cam 45 de minute cu metrou si autobuz pana acolo... Partea mai putin buna, insa, a fost faptul ca Alfie are prostul obicei de a se trezi noaptea - de mai multe ori - si de a incepe sa miaune... ca din gura de sarpe. Serios. Si cum somnul meu este mai usor ca un fulg de nea, toata saptamana trecuta am fost in urma la capitolul odihna - si nici inceputul acesteia nu se anunta mai promitator, daca este sa o spun pe aia dreapta.

Vineri seara am iesit la socializare (dupa cum s-a dovedit), intr-un club (de fapt, 2) impreuna cu my dear L. Acolo am avut placuta surpriza sa dau peste un tip pe care il stiu din liceu, cu care am stat de vorba destul de mult. A fost distractiv. Asta si pentru ca am baut destul de mult (nu ca as recomanda un astfel de comportament), mai mult decat ar fi dorit bietul meu trup si biata mea tartacuta. Drept urmare, a doua zi m-am cam trezit cu dureri de cap, care au disparut destul de repede totusi, semn ca nu intrecusem cum mult limita de rezistenta.

Iar duminica a sosit momentul sa fiu fata serioasa si sa particip la un targ, alaturi de colegii mei, si sa impart pliante, sa stau de vorba cu lumea... Am avut emotii, trebuie sa recunosc. Nu imi place sa vorbesc cu necunoscuti (nu din prima, oricum), ma streseaza sa "recit" chestii standard (desi ati fi surprinsi cat de bine imi ies o data ce trec peste jena initiala)... Si aveam emotii si in ceea ce ii priveste pe ai mei colegi, cu care trebuia sa imi petrec timpul (cateva ore bune). Nu as putea sa va explic acum de ce... ideea este ca lucrurile s-au desfasurat mult mai bine decat anticipasem eu si am reusit chiar sa ma distrez, in ciuda asteptarilor mele.

Ieri a inceput o noua saptamana... Nu cu dreptul, dar mi-am revenit pe parcurs. O fi fost ceva in aer (citeam ca toata povestea cu cutremurul din Japonia ne-a influentat pe toti, provocandu-ne stari sufletesti negative).

Astazi m-am trezit binedispusa, desi dormisem putin, iar starea matinala de bine m-a insotit o buna parte din zi. Spre dupa-masa, nu ma mai simteam atat de vioaie, iar gandurile negre si-au facut din nou aparitia, dar norocul meu a fost ca am plecat la cursuri si, ulterior, am iesit cu doua colege "la suc". Povestile uneia dintre ele au avut darul de a-mi da o stare de bine... asa ca acum, desi obosita, ma simt ok (plus ca, intre timp, am stat de vorba si cu draga mea draga, P., care, intr-un fel stiut doar de ea insasi, reuseste sa ma faca sa rad si sa imi ofere perspective roz asupra vietii).

A sosit momentul pentru un nou episod din "Gilmore Girls". Nitie!


duminică, 6 martie 2011

I'm fine. I promise.


















Iar este duminica. Si iar stau cu "puiul" in brate, conversandu-ma de zor cu M. Si admirand poze superbe pe weheartit. In sfarsit, it's been a long week, mai dificila decat cea de dinaintea ei, sau cel putin asa am perceput-o eu.


Din diverse motive, in fiecare zi - dar absolut in fiecare zi - am avut parte de stari foarte urate si de nervi si de momente neplacute pe care nu prea reuseam sa le controlez. Din fericire, dupa ce m-am luptat cu demonii mei interiori pret de vreo 7 zile, in cele din urma azi am reusit sa ma simt ceva mai bine. Ce-i drept, nu in totalitate, dar macar nu am mai simtit nevoia sa ma dau (sau sa ii dau pe altii) cu capul de pereti, ceea ce este un adevarat progres, trust me on that.

Am terminat de cea de-a doua lectura a romanului meu de suflet, "Eat, Pray, Love" care - drept sa va spun - a reusit sa imi mai insenineze diminetile si serile, cand furam cateva minute de lectura in metrou, respectiv inainte de somn. Datorita acestei carti, am reusit sa inteleg (si sa accept?) cateva lucruri destul de importante despre mine si viata mea si responsabilitatile mele pe acest Pamant si poate ca, daca nu o sa ma complac din nou in starea de lene atat de specifica mie, o sa le si pun in aplicare, rand pe rand.

Partea si mai grozava este ca, in urma cu circa o saptamana, mi-am cumparat "Commited" (tradusa la noi "Si am spus da. O poveste de iubire"), cel mai recent roman al lui Liz Gilbert, pe care am inceput sa il citesc cu nesat acum vreo 3 zile si din care am reusit sa lecturez mai mult in aceasta dupa-amiaza.

Altfel, asa cum spuneam si mai sus, ma lupt in continuare cu demonii mei si ma straduiesc sa ma plang mai putin si sa fiu cat mai optimista omeneste posibil. Exceptand saptamana care tocmai se incheie, in general ma descurc onorabil. "Totul va fi bine, si totul va fi bine, si toate lucrurile vor fi bine". I must have faith. In definitiv, simt ca lucrurile sunt asa cum ar trebui sa fie (ca tot va ziceam eu de povestea cu "acceptarea" si asumarea realitatii, pana la urma) si ca ma indrept in directia potrivita (cel putin din anumite puncte de vedere). In rest, totul tine de rabdare, de vointa, de perserverenta, de iubire (fata de mine si fata de cei din jurul meu)...

Ma pregatesc de o mare provocare - despre care o sa va povestesc la timpul potrivit - si care ma determina sa fiu ceva mai multumita de mine insami (desi, drept sa va spun, nu stiu exact cum se va termina toata povestea asta cu "provocarea" sau ce anume imi va aduce ea). Vom vedea.

Nitie!

Sursa foto: weheartit

duminică, 20 februarie 2011

Addiction is a powerful thing sau 1200 days of A.

Chiar si in cea mai luminoasa perioada din viata mea, as fi trait indepartarea lui David ca pe o catastrofa, avand in vedere ca eu sunt vietatea cea mai dependenta de afectiune (o combinatie de golden retriever si lipitoare), dar atunci treceam printr-o perioada foarte neagra. Eram deprimata si voiam ca cineva sa aiba grija de mine, pentru ca ma simteam mai neajutorata decat tripletii nascuti prematur. Dand inapoi, ma facea sa am si mai multa nevoie de afectiune, iar urmarea era ca el devenea si mai retinut, pana cand a ajuns sa se retraga de tot, in toiul meu de rugaminti inlacrimate, de genul: "Unde te duci? Ce s-a intamplat cu noi?"

Fragmentul face parte dintr-una din cartile mele mele de suflet, si anume "Eat, Pray, Love" a lui Elizabeth Gilbert. Acesta este unul dintre pasajele pe care le-am marcat in carte, in ideea ca, macar partial, mi se potriveste si mie. Fragmentul subliniat in carte era ceva mai lung - continuarea facea referire la dependenta de celalalt, dependenta care este "semnul distinctiv al oricarei povesti de dragoste pasionale". Am hotarat sa ma opresc doar la pasajul pe care l-am si notat, de altfel, pentru ca mi-am dat seama ca partea care urma... nu mi se potriveste.

Citind "Eat, Pray, Love", am stabilit - era inevitabil - o paralela intre relatia lui Liz cu David si relatia mea cu A. Pana la un punct, they fit: eu sunt genul care are nevoie de o cantitate enorma de afectiune. Si mai sunt si genul care devine dependent de celalalt si care reactioneaza ca atare: se agata de obiectul dependentei sale pana cand epuizeaza toate metodele (more or less) de... agatare. Si care se manifesta ca atare: crize de plans, disperare, etc. Iar A. se purta intocmai ca David: ma respingea exact atunci cand aveam mai mare nevoie de el. Diferenta este ca Liz si David s-au iubit la un moment dat. Eu si A.... nu.

Cum asa? Well, the sad thing is ca... de-a lungul relatiei noastre, nu am facut decat sa ma mint. Si m-am mintit cu foarte multa pricepere. Si cand spun asta, ma refer la faptul ca, desi am devenit dependenta si m-am agatat de o relatie timp de aproape 4 ani de zile, comportamentul meu nu a avut la baza o poveste de dragoste care sa il justifice. S-a alimentat din iluzii, din "asta nu are cum sa mi se intample mie", din "dar trebuie sa se poata face CEVA pentru relatia asta", din "dar daca el este, totusi, THE ONE?".

Ei bine, am trait - daca vreti - o poveste de dragoste unilaterala. Adica... imaginara. Daca ar fi sa insir faptele concrete - fara interpretari subiective - din relatia mea cu A., rezultatul ar fi: tu te-ai indragostit, el a avut doar o alta relatie de umplutura (nici urma de fluturasi, dragoste, etc.). Punct. Povestea e ceva mai lunga si mai complicata de atat, insa esenta este ca he never ever loved me... iar eu am ramas pentru ca... am sperat ca that would change. Pentru ca aveam nevoie ca relatia sa se transforme in ceea ce imi doream eu. Ceea ce am omis eu, insa, a fost faptul ca... people don't change. Si ca... if he doesn't love you and, what is more, he treats you accordingly - which means like crap - there's no effing chances that things will ever work out.

Nu vreau sa imi asum rolul de victima. "Relatia" pe care am construit-o eu si A. a avut doi protagonisti care si-au jucat rolurile in functie de sentimentele si aspiratiile proprii. Sa nu aveti impresia ca eu, doar pentru ca ma atasasem de el, eram a sweetheart. Not really. Ego-ul meu m-a determinat mereu sa ma revolt atunci cand A. facea ceva care nu imi convenea. Si dupa ce relatia noastra a luat o turnura cat se poate de urata, am devenit si mai acra si mai depresiva si mai artagoasa si mai irascibila. Pe buna dreptate, as spune eu. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut niciodata cine eram cand eram cu A. si, ceea ce este mai trist, am senzatia ca el nu m-a vazut niciodata in momentele mele de "stralucire" - adica atunci cand ma simt bine, cand rad si fac glumite istete... cand sunt in compania oamenilor in preajma carora ma simt confortabil, cu alte cuvinte.

A. a reusit sa scoata tot ce era mai rau si mai dureros din mine. Pe de-o parte, este bine, pentru ca m-a facut constienta de anumite probleme pe care le am cu mine si cu trecutul meu, si pe care ar cam trebui sa le rezolv. Pe de alta parte, insa, regret ca nu m-a vazut niciodata asa cum sunt eu in momentele mele bune. E ciudat sa stii ca ai petrecut atata timp cu cineva, iar celalalt te cunoaste atat de putin.

Ca sa nu ma lungesc, cred ca incep sa accept faptul ca he never loved me. Nu pot sa scriu cuvintele in limba romana - poate ca inca sunt foarte sensibila la semnificatia lor - insa, incet, incet, incep sa le integrez - fara sa ma lovesc de un mecanism de aparare numit NEGARE - mesajul ascuns. Asta este.

Au trecut aproape 4 ani. Am tras de o relatie care nu ar fi trebuit sa se lungeasca in niciun caz atat de mult. Acum inteleg asta. Inteleg ca, desi el nu a facut-o, altcineva va sti sa ma iubeasca. Pana una, alta, insa, va trebui sa incep sa ma imprietenesc cu mine insami si sa nu imi mai fac atatea reprosuri si sa nu imi mai adresez atatea cuvinte de mustrare. Cred ca au fost suficienti ultimii 4 ani la acest capitol. O sa ma straduiesc sa nu il mai judec nici pe el. We're all human beings. We all make mistakes. Important este ce invatam din ele, nu?

P.s. "Revelatia" din aceasta seara se datoreaza filmului "500 days of Summer". I would be Tom, of course (pentru cunoscatori).

Nitie!

duminică, 13 februarie 2011

Aberatii de duminica (sau it's good to be back!)

Well, hello again!

Duminica seara, in camera de camin, cu jucaria in brate, ascultand muzica "de relaxare" si gandindu-ma ce pisici as putea sa scriu. Pentru ca de scris, vreau sa scriu. Ceva. Intru zilnic pe pagina mea de blog pentru a ma pune la curent cu ce au mai scris dragii mei dragi, insa de fiecare data ies fara sa fi scris macar un rand despre mine, despre ce mi se intampla... Simt ca nu prea am ce spune, cred ca asta este problema, de fapt.
Viata mea se desfasoara dupa niste parametri destul de banali si, drept urmare, nu prea este mult de povestit. Ma rog, viata mea s-a schimbat din anumite puncte de vedere de ultima data cand am postat, insa ar fi prea multe de spus si, sincer, nu prea vreau sa bat apa in piua pe tema vietii mele sentimentale - si a haosului din ea - din ultimele luni, pentru simplul fapt ca nu are absolut niciun sens sa o fac.
O sa spun, in schimb, ca ma bate gandul sa fac o mica-mare nebunie (nu spui ce, momentan!). Sa vedem daca oi avea curajul ori ba!
Pana una, alta, ma gandesc ca, daca tot ar cam fi cazul sa imi vad de mine si de dezvoltarea mea personala (cam inexistenta in ultimii 4 ani), sa si fac niste schimbari, right? Pentru inceput, ma gandesc sa ma duc la aerobic. As in, sa fac miscare pentru a ma inveseli (?) si pentru a-mi tonifia musculatura (si pentru a slabi, sic!). Apoi, sa mananc mai multe fructe si legume, sa imi fac masti naturiste, sa citesc mai mult, sa ies mai mult, sa zambesc mai mult. Dar si sa critic mai putin, sa ma supar mai putin, sa ma incrunt mai putin. S-ar spune ca ma aflu in cautarea optimismului si a poftei de viata pierdute... Ceva de genul.
Ar fi multe de insiruit, cand vine vorba despre ceea ce vreau sa fac cu mine si din mine... Nu oi fi eu foarte coerenta ori disciplinata, insa cumva, toate acestea - si multe altele - trebuie sa aiba loc, pentru ca vreau sa simt ca viata mea are un sens, o semnificatie... Pentru ca nu imi place in ce punct ma aflu acum si pentru ca... if I don't love myself, nobody else will (desi ma cam enerveaza treaba asta, I must admit!).
Pe final, o piesa pe care am ascultat-o over and over again in ultimul timp (@work, mostly :p). Nu stiu exact de ce, dar imi da o stare de bine (piesa fiind cam trista, de altfel). Ma linisteste. Voila:




Nitie, sweethearts!

luni, 2 august 2010

You never were and you never will be mine

Azi mi-am reamintit, thanks to M, de o melodie mai veche, pe care nu o mai ascultasem de mult.... Este vorba despre "Be mine" a lui Robyn. Si, tinand cont de faptul ca tocmai am (re)vazut "Closer", un film foarte interesant, de altfel, am fost tentata sa postez versurile piesei aici, pe blog... chiar daca nu mi se potrivesc. Not now, at least. Am renuntat la idee, intr-un final.

De ce am mentionat filmul "Closer"? Pentru ca, dupa cum bine imi aminteam, m-a intristat - la fel cum a facut-o si prima data (desi nu stiu in ce etapa a vietii eram la momentul respectiv si care a fost ecoul pe care l-a produs povestea atunci in sufletul meu). Poate cel mai tare m-a "durut" o replica de tipul "Exista oameni carora le place sa fie nefericiti [pana aici, stiam, and I agree]... Depresivii evita sa fie fericiti pentru ca, daca ar incerca sa fie fericiti, ar trebui sa se trezeasca si sa faca, ceva cu vietile lor". Wow.

Bun, recunosc, probabil ca m-a durut replica pentru ca ma suspectez serios de acest sindrom al nefericirii asumate. Si al lasitatii in fata provocarilor vietii si al sansei de a fi fericit. Imi amintesc ca scriam in jurnalul din clasele a 6-a/a 7-a ca una dintre cele mai mari temeri ale mele este ca nu voi fi niciodata fericita. Aveam 12-13 ani pe atunci si eram nefericita (apparently). Acum am 22 si sunt tot nefericita. Why is that?

Se poate spune ca fug de fericire cu buna stiinta. Adica, teoretic, stiu ca, daca as face X sau Y, viata mea ar putea fi... altfel, mai putin nefericita ca acum (teoretic). Dar eu nu fac nimic. Asa cum am facut mereu, stau si ii privesc pe ceilalti cum isi traiesc vietile, cum infrunta diverse necazuri peste care trec cu brio si care ii ajuta sa fie mai puternici, sa afle ce vor de la viata - sa fie mai aproape de fericire.

Imi doresc sa imi largesc cunostintele in cele mai diverse domenii. Dar nu misc un deget. Am visat toata facultatea sa plec, macar un semestru, la studii in afara. Din nou, nu am miscat un muschi in acesta directie. Simt ca il fac nefericit pe barbatul de langa mine care, pe buna dreptate, mi-a spus, nu de mult, ca simte ca viitorul lui ar putea fi mai roz in lipsa mea. Si nu pot sa il contrazic.

Ma tem ca nefericirea mea, nemultumirile legate de propria mea fiinta, frustrarile acumulate in timp si toate cuvintele, lacrimile si furia pe care nu le-am lasat sa iasa la timpul potrivit, ma afecteaza atat pe mine, cat si pe ceilalti, care nu au nicio vina (desi unii oameni din viata mea nu sunt complet "inocenti").

Este tarziu, iar eu maine dimineata, la ora 7:00, ar trebui sa ma trezesc sa go to work. I will be tired, I tell you that. But I can't sleep. Mi se pare aiurea ca ma plang si ma autocompatimesc ("vai, saraca de mine, ce nefericita sunt, bu hu hu!"), insa mi-e frica sa fac orice altceva. Sa imi asum responsabilitatea asupra propriei mele vieti, sa imi asum faptele si sa fac ceva concret pentru a nu mai fi nefericita. Dar se pare ca imi cam place nefericirea mea, din moment ce nu iau atitudine. I guess she's my oldest friend.

Am senzatia de multe ori ca nu las pe nimeni sa ma vada asa cum sunt. Cu ganduri urate, negre, care ar rani daca ar fi rostite. Si, desi imi spun ca asa e mai bine, ca ii protejez pe ceilalti, de fapt stiu ca ma mint si ii mint si pe ei, in acelasi timp. In fond, problema e alta: ma tem ca, pana si acei oameni care spun ca ma iubesc, nu m-ar mai iubi la fel de mult daca ar vedea partea plina de ura din mine. I need a therapist, I know that.

Ufff, as putea spune o groaza despre mine si despre nefericirea mea... Dar ar cam trebui sa dorm.

O sa mai scriu... Don't know when, though.

P.s. Titlul este format din versuri din piesa "Be mine". Just in case you were wondering.

Nitie!