La muuulti ani mie! (hihihi)

Sambata, 14 noiembrie... cand a zburat timpul? Ma gandeam zilele astea ca a mai ramas atat de putin pana la ziua mea... My b-day... Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine aceasta zi a reprezentat mereu un motiv de emotie (pozitiva) si fluturasi in stomac, si nicidecum de ganduri "ufff, a mai trecut un an... i'm older!". Stiu ca unii ar putea gandi "lasa, mai stai tu vreo 10 ani si mai vorbim pe urma", insa eu sincer cred ca sentimentul asta de veselie si de "hihihi" interior care imi apare in fiecare an cu vreo 3 luni inaintea maretei zile, nu se va estompa ori disparea vreodata. Pentru simplul fapt ca nu are nicio legatura cu varsta, cu timpul, cu cifrele astea care se tot schimba de la un an la altul... Nu. Starea mea de bine se leaga de faptul ca, dintre toate zilele dintr-un an (exceptie facand aici doar Ajunul Craciunului), my b-day mi se pare cea mai speciala. Poate suna un pic narcisic, insa recunosc fara strop de rusine ca imi place de mor sa fiu felicitata, pupata, imbratisata si, de ce nu, cadorisita... Imi fac bine toate aceste mici evenimente. Si, pana la urma, cui nu-i place sa fie the center of the world (sau macar sa ii se confere dulcea iluzie cum ca ar fi) pret de 24 de ore?? Eu, una, nu ma sfiesc sa afirm ca iubesc ziua de 28 noiembrie din fiecare an tocmai pentru ca atunci si doar atunci, it's my b-day "and I can cry if I want to" :D.

Asta-i tot. Elucubratii pe marginea zilei mele o sa mai cititi probabil, ca, deh!, o zi de nastere am si trebuie sarbatorita cum trebuie ;). Next chapter: the party i'm planning to throw.

Nitie!

Lately (not so interesting, actually :p)

Uf, nu e bine. Nu e bine deloc. Imi propusesem sa scriu cat mai des, sa povestesc cat mai mult din ceea ce mi se intampla (inside or outside), dar se pare ca nu prea reusesc sa fac asta :(. Oh well.

Pentru moment, insa, I'm back :D. Si o sa incerc sa fiu aici macar o data la 7 zile, pentru ca asa e frumos, asa e bine... pentru ca vreau sa incerc din nou (did I tell you ca am tinut un jurnal timp de vreo 10 ani? ;)) "terapia prin scris" sau macar "autocunoasterea prin scris", daca mai mult nu se va putea. :)

Ei bine, Bucuresti. Bucuresti si master si boyfriend si cautare mai mult sau mai putin asidua a unui loc de munca... Not so much fun lately, although there have been moments, thanks God!

Am inceput primul an de master, CLOE pe numele sau, si deocamdata imi place. Pare ceva mai interesant decat facultatea pe care am absolvit-o in vara, which is a good thing. Sa vedem ce va fi si cand vom intra cu adevarat "in paine", pentru ca lucrurile nu sunt niciodata asa de frumoase cum par la inceput. Sau poate ca ma insel... de fapt, sper sa ma insel, pentru ca vreau sa simt ca fac si eu in sfarsit ceva ce imi place cu adevarat... ceva in care sa ma pot implica macar 75% (which is A LOT when it comes to me, trust me!). So, wish me luck!

Cat despre capitolul intitulat "a la recherche du job parfait", trebuie sa marturisesc ca lucrurile nu sunt tocmai grozave. Adica aplic de ceva vreme (desi nu pot sa spun ca imi petrec tot timpul liber facand asta, nici pe departe) si rezultatele se lasa asteptate. Si stiu ca trebuie sa am rabdare, sa perseverez, blah, blah, blah... but I'm really not good at this! Nici la partea cu rabdarea, cu atat mai putin la partea cu perseveratul... I know, it sucks to be me sometimes. Eh, dar nu am de ales, anyway, asa ca imi voi continua cautarile, cu mai mult succes, sa speram... si asta pana nu face Mum o criza de nervi si nu imi omor prietenul (sau ma omoara el pe mine, depinde).

Ca tot veni vorba de bf (o prescurtare mica nu strica niciodata in momente de lene :p)... Man, do we fight or what??? Sa nu va mire, la asta ne pricepem noi cel mai bine. Pardon, la asta ma pricep EU cel mai bine. Spun toate astea in caz ca va gandeati ca traiesc a n-spea luna de miere. Hmm... nu?!
Ei, nu e chiar atat de rau, cu atat mai mult cu cat asa a fost mereu. Chiar de la inceputurile inceputurilor relatiei noastre. I mean it. Oamenii normali, cu capul pe umeri si creierele nealterate (n.r. vorbim de perioadele in care nu sunt in love) au parte de fluturasi, de "hihi", de plimbari pe norisori pufosi si roz... u get it. Dar nu si eu. Nu si noi. NU. Noi ne-am cunoscut intr-un club (ce poate fi mai superficial de atat?!), ne-am placut mai mult sau mai putin, dar suficient incat sa vrem sa ne revedem, si ne-am "lipit" pretty fast, in ciuda retinerilor mele. Da, retineri, pentru ca vorbim de un personaj (eu) timid si circumspect si despre un altul (el) not so shy, ba dimpotriva, cotropitor (si nu exagerez folosind acest termen oarecum plastic) si foarte willing de una, alta. De una, alta, la care eu nu ma prea pretam. Initial. Dupa care, stiti cum e, you decide to go with the flow and give that poor, desperate guy a chance in pofida avertismentelor pe care biata ta tartacuta se zbate cu ultimele puteri sa ti le ofere... And the rest is history. De cum am devenit "seriosi", insa, eu am inceput sa fac ceea ce stiu mai bine, apparently, when it comes to him. Adica sa ma cert. De ce? Asta e o intrebare foarte buna, dar si foooooarte grea, care necesita un raspuns elaborat, pe care creierul meu nu il poate formula coerent la aceasta ora din noapte (si ma indoiesc ca va putea vreodata, to be honest). Voi spune doar ca probabil pentru ca aveam niste asteptari la nivelul carora relatia nu s-a ridicat. Is this wrong? Perhaps. Poate ca ar fi trebuit sa fiu detasata si chill cum era el, in loc sa ii analizez fiecare reactie si sa ma enervez cand el nu facea ce credeam eu ca ar fi trebuit sa faca. Asta e. Omul cat traieste invata. Sau nu. Pentru ca, iata-ma, dupa 2 ani si mai bine, certandu-ma in continuare si asteptand ca relatia asta sa fie intr-un fel in care cred eu ca nu va fi in veci pururi. But then again, c'est la vie. Si vorba lui (reinterpretata): stiu foarte bine ce am de facut daca nu imi convine ceva...
Da, am divagat. Revenind in zilele noastre, noi continuam sa ne certam, incercand intre doua "meciuri" (citez) sa ne obisnuim unul cu prezenta celuilalt, sa ne mai spunem si vreo doua, trei vorbe dulshi... In fine, ne straduim sa nu ne omoram. Nu stiu daca vom reusi.

...si pe langa tot ce am aberat eu mai sus ar mai fi de adaugat o multime de alte lucrusoare si evenimente mai mult sau mai putin demne de luat in seama. Voi mentiona doar ce imi amintesc acum: the road trip to Chisinau (great city!), schimbarea de look (tunsoare asimetrica si culoare rosie, initial portocalie :p), prezentarea Londa (de unde si tunsoarea) si, last but not least, Farm Ville, a game I'm addicted to (on Facebook) :p.

Voi reveni. Curand. Promit. :p Nitie!

Changes

Home again, dupa doua saptamani si mai bine de stat in Capitala.

Still, I won't be home too long. Pentru ca, da, am intrat la masterul dorit, desi nu in termenii doriti. Cu alte cuvinte, am prins abia un loc la taxa (am fost a 21a, iar locurile bugetate erau doar 12...), insa lucrurile s-au aranjat in asa fel incat sa pot sa raman, chiar daca sunt nevoita sa bag in buzunarele facultatii o suma frumusica, si anume 2500 RON. Mda... Sunt mai multi cei carora trebuie sa le multumesc, oricum, pentru posibilitatea de a sta in continuare in Bucuresti, dar ii voi mentiona in special pe B (for lots of reasons, besides providing me a place to live), pe A si pe Mom. :)

Ultimele saptamani s-au lasat cu muuulte schimbari. Am intrat la master, dupa cum spuneam, si nu numai... Schimbarile s-au produs si in viata mea sentimentala si m-au luat pe sus. Adica, nici pana in acest moment nu pricep ce mi se intampla. Insa presupun ca e de bine, asta tot aud in jurul meu, asta imi si doresc, desi deocamdata inca nu constientizez acest lucru.

He came back into my life. Once more. And I took a leap of faith. Once more. And I'm very, but very, confused. Once more. Unde o sa duca toata povestea asta, reinnodata parca pentru a miliarda oara? Incerc sa fiu prezenta in viata mea mai mult ca oricand, sa imi traiesc Schimbarea pe care am inceput-o nu demult... asa ca e firesc sa ma intreb daca ultimele evenimente legate de El sunt ceea ce imi trebuie. Problema e ca habar nu am. Si aceasta nebuloasa imi cam face zile (sau, mai bine zis, minute, cateodata ore) negre, de intrebari fara sfarsit...

Nesiguranta, teama, sunt inca aici. Desi El s-a intors. Desi he says all the right words.

I guess time will tell. Mai mult de atat, nu stiu. I guess I have to take it slowly... one day at a time. And hopefully, things will work out just fine. Whatever that means.

Deci, ce fac acum????

Bucuresti. Si 5 zile care au zburat ca vantul si ca gandul. Si iar multe intamplari, si multi oameni si multa ploaie. Azi am vazut soarele, in sfarsit.

De cand am venit, imi impart timpul intre mici sesiuni de studiu pentru Za Master, smotocit, hranit, periat Charlie Motanul, umblat dupa acte, mancat si baut si hlizit cu prietenii si... creat batai de cap (vorbim de capul propriu si personal), sau asa ceva. Vorba ceea: "Ce-si face omul cu mana lui...".

Nu prea simt nevoia sa vorbesc despre aceste batai de cap, insa va pot spune ca am senzatia ca alunec din nou pe o panta foarte periculoasa si nu imi place deloc. Si asta pentru ca mi-am promis Schimbarea si imi doresc Schimbarea. Asta cu capital letter. Si mi-am mai promis ca nu o sa ma mai mint si ca nu o sa mai fac compromisuri, foarte nocive, de altfel. Si, cu toate acestea...

Something is not right, trust me. De fapt, nimic nu e ok. It wasn't supposed to be this way. Trecutul nu poate fi sters cu buretele. Iar eu nu pot sa cred in niste cuvinte, oricat de frumoase ar fi, oricat mi-as fi dorit sa le aud si sa le simt in ultimii doi ani si mai bine. Nu pot sa cred, in conditiile in care acum doua saptamani auzeam si simteam exact opusul. Si primeam ezitari, confuzie, raceala, abandon si ceata in creier si inima, mai ales. Iar eu stiu una si buna: Iubirea ori e, ori nu e. Nu exista "aurea mediocritas" cand vine vorba de Ea.

Imi pare rau, dar de data asta imi arog dreptul de a fi Toma Necredinciosul. Cineva mi-a spus odata ca eu sunt acel gen de om care acorda sanse peste sanse, over and over again, celor care il ranesc. True, n-am ce zice. Si asta probabil pentru ca nu concep ideea de "rautate gratuita", cel putin nu atunci cand investesc emotional in cineva. Asa ca le acord celor din jurul meu nenumarate sanse de a-mi demonstra ca am dreptate, ca ei sunt oameni onesti si buni, care nu te-ar rani doar pentru ca pot sa o faca sau din comoditate sau egoism sau. De cele mai multe ori, insa, capacitatea mea de a ma increde orbeste e luata drept prostie si/sau naivitate, iar aceia care primesc sansele nenumarate profita de ocazie pentru a ma rani inca o data.

Cu toate acestea, se mai intampla sa zic si "Gata!". Asta am spus si acum doua saptamani. Si chiar cred in tot ce am afirmat atunci, chiar daca mai am si scapari (sunt om, si nu robot...). Si stiu ce vreau si stiu ce merit. Words are not enough. Si, culmea, nu demult as fi putut jura ca vor fi...

Ramane de vazut. Daca voi acorda o noua sansa, de data asta o voi face cu ochii larg deschisi. Si va trebui sa o merite...

Noapte buna, dragii mei!

E sambata...

E sambata dimineata. Iar eu, in loc sa imi fac constiincioasa bagajele pentru Bucuresti, stau pe net si parca nu imi vine sa ma mai ridic din fata calcului... Mda, o sa imi treaca :).

Yeah, azi ma intorc in capitala, pentru "perioada de foc" (more or less). Ce sa va spun, abia astept sa ajung acolo, sa imi vad prietenii, sa merg la film, sa stau de povesti cu my cousin, sa il vad pe Charlie Motanul, sa ma plimb prin parcuri, sa ma agit (imi lipseste agitatia dupa atata liniste!)... toate acestea nu neaparat in ordinea mentionata. Si, da, o sa imi continui si pregatirea pentru Za Master, fiindca e musai sa intru! :D Dar mai multe despre subiectul "eu si Bucurestii" cand o sa be there.

Asa. Ce am mai facut? Hmmm. Multe si greu de asezat in pagina in ordine cronologica ori macar coerenta. Pai, voi incepe cu surpriza extrem de placuta pe care mi-au produs-o comentariile la postul anterior. Comentarii pe care le-am apreciat sincer. Lasand la o parte faptul ca povestea mea (trista?) are replici fidele in vietile multor altor sufletzele (chestie care e destul de tragica, daca ne gandim ca nimanui nu-i plac basmele care nu se termina cu happy end..), m-am bucurat ca sufletzelele care au dat peste pagina mea personala au dorit sa imparta cu mine o parte din trairile lor, din propriile povesti. Nu stiu cat pot exprima eu aici din ce am simtit citindu-le comentariile, dar, believe me, mi-au adus un zambet dulce pe buze si o caldura placuta inside... Thank you, once more! Va multumesc si pentru ca nu ma asteptam ca blogul sa imi fie citit si de altcineva inafara de prietenii mei :).

Altfel, sambata trecuta am fost la Brasov. Nu am prea multe de povestit de acolo, insa trebuie sa mentionez totusi plimbarea pe Republicii, cu tot cu "prajitura cu ciocolata" care s-a dovedit a fi o simpla budinca (?!) si concertul ad hoc al celor numiti Indios Blancos. Acestia din urma chiar mi-au placut (spre deosebire de minunata "prajitura"...). Poate si pentru ca m-au facut sa dansez (discret) in mijlocul multimii de curiosi stranse in jurul lor, poate si pentru ca m-au binedispus (pe mine, leguma plictisita pana in acel moment), poate si pentru ca erau foarte simpatici si vorbeau limba spaniola :D. A fost dragut.

Iar saptamana asta mi-am tot gasit de lucru prin casa, mai ales ca aflasem intre timp ca plecarea la Bucuresti avea sa se produca mai devreme decat imi propusesem initial (pe motiv de avut grija de Charlie Motanul). Asa ca nu am mai iesit cam in fiecare seara cum faceam pana mai deunazi, in schimb am citit, am facut curat, am invatat pentru master... si m-am uitat la US Open :). Si asta pentru ca mi-era dor de Rafa Nadal. L-am si visat intr-o noapte (asta ca sa va dati seama cat sunt de disperata :p).

Cam asta ar fi... Nu am inspiratie acum. Cred ca muza mea s-a inecat in ceasca de 3 in 1 din dimineata asta. Too bad. Sper sa o readuc la viata curand :).

P.S. Love this song!

La Roux - Bulletproof
Asculta mai multe audio Muzica

Ramas bun

Nu stiu prea bine ce vreau sa scriu... Azi-dimineata, pe la ora 5, cand m-a lovit (nu pentru mult timp, din fericire) insomnia, aveam o mie de idei in cap... o mie de lucruri de spus, de scris si de analizat. Ele exista si acum, dar undeva mai departe de Eul constient care tasteaza in acest moment aceste randuri.

Ideea e ca mi-am luat "ramas bun"... din nou, intr-un fel. Si, de ce sa mint, nu imi place cum am facut-o. Dintr-un miliard si jumatate de motive, printre care se numara faptul ca discutia a avut loc la telefon, ca a fost un "ramai cu bine" sec (nici macar nu am folosit aceste cuvinte ori ceva similar, ci... "pa") si ca ar mai fi fost atatea lucruri de spus! Asta e cel mai trist, ca am vrut sa spun mai mult decat am reusit... si ca am asteptat sa mi se spuna mai mult decat mi s-a spus...

Aici rezida, la urma urmei, problema: mereu am asteptat ceva mai mult. Niste cuvinte in plus. O ezitare care sa nu fie urmata de o banalitate execrabila, ci de un adevar revelator. O imbratisare care sa ma faca sa plang... de fericire. Un zambet care sa inlocuiasca orice sunet de prisos. O strangere de mana care sa imi spuna tot ce cuvintele nu vor putea vreodata exprima. Dar acestea nu au venit niciodata. Iar cand totusi imi spunea, ma imbratisa, imi zambea... o facea din all the wrong reasons. Si atunci toate acestea nu ma puteau impresiona, atinge si nu imi transmiteau nimic... real. Poate doar pe moment, pentru ca sufletul meu avea nevoie sa creada ca inseamna ceva. Insa, intr-un final, imi aminteam. Imi aminteam ca, de fapt, nu mi-a promis nimic. Niciodata. Ca nu inseamna nimic. Iar el ramanea langa mine, in ciuda razvratirilor sufletului meu care nu a reusit sa inteleaga niciodata (cum ar fi putut?) ca acela care ii era, aparent, alaturi, nu dorea sa il iubeasca. Nu putea.

Ce as mai putea spune? Poate doar ca imi pare rau. Da, imi pare rau ca lucrurile stau asa si nu altfel. Ca am crezut atata timp in Noi. Iar lui nu i-a pasat niciodata si nu a inteles niciodata. Nici nu avea cum sa inteleaga. Poate daca ar fi simtit 1% din ce am simtit eu, poate abia atunci...

Voi incerca sa nu mai judec, ci sa inteleg. Sau, mai degraba, sa Accept. Sa accept ca asa a fost sa fie. Si ca mai mult decat am luptat, n-o mai puteam face...

Si voi uita. Si voi ierta. Si voi iubi din nou. Desi mi se frange inima cand spun asta...

P.S. Sa fii fericit, B! Ramai cu bine, pana cand ne vom revedea...

Totul e bine cand se termina cu bine :)

Damn, ce mai zi... ce mai seara si ce mai noapte... si ce mai dimineata, daca e sa le enumar pe toate :p. Pfuuii.. Pentru ca imi lipsea un strop de drama si ma plictiseam, Doamne-Doamne s-a gandit sa le rezolve pe toate. Sa va spun cum!

Dupa un week-end cam foarte nepalpitant, ieri am primit raspuns la un mail trimis profesoarei coordonatoare de la masterul la care mi-am propus eu sa intru NEAPARAT (nu spui care, ca mai stii ce se intampla? :D). Si am fost foarte incantata pentru ca doamna de care va vorbesc a fost foarte draguta, mi-a explicat cum sta treaba cu masterul in cele mai calde cuvinte si mi-a si atasat un model de subiect. Situatia nu e in totalitate roz, dar, cu putin efort, as putea sa ii dau foarte bine de capat. Asa ca va dati seama ce binedispusa am fost dupa aceea :).

Eh, dar asta a fost doar inceputul. Pentru ca plictiseala si "mancarimile" sufletesti din week-end atinsesera cote alarmante, am mai avut parte de o surpriza, ceva mai pe seara... Ca sa nu ma lungesc, am descoperit ca El si-a facut blog, la randul lui. Ca nu scrie doar ce i se mai intampla, ci si despre mine, noi. Si, initial, m-am blocat. Si am inceput sa tremur, sa ma enervez, sa ma agit... u get it. Sa fac, adica, tot ce fac intr-o situatie de criza pe care nu prea am cum sa o manevrez. Eh, a fost destul de "tragic", dar, in cele din urma, m-am calmat.

Se pare ca incep sa gasesc solutii din ce in ce mai eficiente de combatere a gandurilor si starilor pitch black. De data asta a fost vorba de o mica sesiune de alergat, pe la 8,30 dimineata, in conditiile in care eu nu fac asa ceva NICIODATA. Vorbesc serios. Dar se pare ca acel cineva care spunea ca, atunci cand vrem sa ne indepartam de o situatie/gand/problema dureroasa, simtim nevoia sa fugim la propriu, avea mare dreptate. Si am fugit. Vreo 15 minute, dupa care mi s-a facut rau (probabil si de la nesomn) si m-am intors acasa. Insa scopul a fost atins. Dupa o jumatate de ora, zambeam... tolanita in pat :p.

Si daca azi-noapte pe la vreo 1 Il rugam pe Doamne-Doamne sa ma ajute, acum vreau sa Ii multumesc. Stie El ce face si cum face, in the end :).

Have a nice day, all of you!