Aberatii de duminica (sau it's good to be back!)

Well, hello again!

Duminica seara, in camera de camin, cu jucaria in brate, ascultand muzica "de relaxare" si gandindu-ma ce pisici as putea sa scriu. Pentru ca de scris, vreau sa scriu. Ceva. Intru zilnic pe pagina mea de blog pentru a ma pune la curent cu ce au mai scris dragii mei dragi, insa de fiecare data ies fara sa fi scris macar un rand despre mine, despre ce mi se intampla... Simt ca nu prea am ce spune, cred ca asta este problema, de fapt.
Viata mea se desfasoara dupa niste parametri destul de banali si, drept urmare, nu prea este mult de povestit. Ma rog, viata mea s-a schimbat din anumite puncte de vedere de ultima data cand am postat, insa ar fi prea multe de spus si, sincer, nu prea vreau sa bat apa in piua pe tema vietii mele sentimentale - si a haosului din ea - din ultimele luni, pentru simplul fapt ca nu are absolut niciun sens sa o fac.
O sa spun, in schimb, ca ma bate gandul sa fac o mica-mare nebunie (nu spui ce, momentan!). Sa vedem daca oi avea curajul ori ba!
Pana una, alta, ma gandesc ca, daca tot ar cam fi cazul sa imi vad de mine si de dezvoltarea mea personala (cam inexistenta in ultimii 4 ani), sa si fac niste schimbari, right? Pentru inceput, ma gandesc sa ma duc la aerobic. As in, sa fac miscare pentru a ma inveseli (?) si pentru a-mi tonifia musculatura (si pentru a slabi, sic!). Apoi, sa mananc mai multe fructe si legume, sa imi fac masti naturiste, sa citesc mai mult, sa ies mai mult, sa zambesc mai mult. Dar si sa critic mai putin, sa ma supar mai putin, sa ma incrunt mai putin. S-ar spune ca ma aflu in cautarea optimismului si a poftei de viata pierdute... Ceva de genul.
Ar fi multe de insiruit, cand vine vorba despre ceea ce vreau sa fac cu mine si din mine... Nu oi fi eu foarte coerenta ori disciplinata, insa cumva, toate acestea - si multe altele - trebuie sa aiba loc, pentru ca vreau sa simt ca viata mea are un sens, o semnificatie... Pentru ca nu imi place in ce punct ma aflu acum si pentru ca... if I don't love myself, nobody else will (desi ma cam enerveaza treaba asta, I must admit!).
Pe final, o piesa pe care am ascultat-o over and over again in ultimul timp (@work, mostly :p). Nu stiu exact de ce, dar imi da o stare de bine (piesa fiind cam trista, de altfel). Ma linisteste. Voila:




Nitie, sweethearts!

You never were and you never will be mine

Azi mi-am reamintit, thanks to M, de o melodie mai veche, pe care nu o mai ascultasem de mult.... Este vorba despre "Be mine" a lui Robyn. Si, tinand cont de faptul ca tocmai am (re)vazut "Closer", un film foarte interesant, de altfel, am fost tentata sa postez versurile piesei aici, pe blog... chiar daca nu mi se potrivesc. Not now, at least. Am renuntat la idee, intr-un final.

De ce am mentionat filmul "Closer"? Pentru ca, dupa cum bine imi aminteam, m-a intristat - la fel cum a facut-o si prima data (desi nu stiu in ce etapa a vietii eram la momentul respectiv si care a fost ecoul pe care l-a produs povestea atunci in sufletul meu). Poate cel mai tare m-a "durut" o replica de tipul "Exista oameni carora le place sa fie nefericiti [pana aici, stiam, and I agree]... Depresivii evita sa fie fericiti pentru ca, daca ar incerca sa fie fericiti, ar trebui sa se trezeasca si sa faca, ceva cu vietile lor". Wow.

Bun, recunosc, probabil ca m-a durut replica pentru ca ma suspectez serios de acest sindrom al nefericirii asumate. Si al lasitatii in fata provocarilor vietii si al sansei de a fi fericit. Imi amintesc ca scriam in jurnalul din clasele a 6-a/a 7-a ca una dintre cele mai mari temeri ale mele este ca nu voi fi niciodata fericita. Aveam 12-13 ani pe atunci si eram nefericita (apparently). Acum am 22 si sunt tot nefericita. Why is that?

Se poate spune ca fug de fericire cu buna stiinta. Adica, teoretic, stiu ca, daca as face X sau Y, viata mea ar putea fi... altfel, mai putin nefericita ca acum (teoretic). Dar eu nu fac nimic. Asa cum am facut mereu, stau si ii privesc pe ceilalti cum isi traiesc vietile, cum infrunta diverse necazuri peste care trec cu brio si care ii ajuta sa fie mai puternici, sa afle ce vor de la viata - sa fie mai aproape de fericire.

Imi doresc sa imi largesc cunostintele in cele mai diverse domenii. Dar nu misc un deget. Am visat toata facultatea sa plec, macar un semestru, la studii in afara. Din nou, nu am miscat un muschi in acesta directie. Simt ca il fac nefericit pe barbatul de langa mine care, pe buna dreptate, mi-a spus, nu de mult, ca simte ca viitorul lui ar putea fi mai roz in lipsa mea. Si nu pot sa il contrazic.

Ma tem ca nefericirea mea, nemultumirile legate de propria mea fiinta, frustrarile acumulate in timp si toate cuvintele, lacrimile si furia pe care nu le-am lasat sa iasa la timpul potrivit, ma afecteaza atat pe mine, cat si pe ceilalti, care nu au nicio vina (desi unii oameni din viata mea nu sunt complet "inocenti").

Este tarziu, iar eu maine dimineata, la ora 7:00, ar trebui sa ma trezesc sa go to work. I will be tired, I tell you that. But I can't sleep. Mi se pare aiurea ca ma plang si ma autocompatimesc ("vai, saraca de mine, ce nefericita sunt, bu hu hu!"), insa mi-e frica sa fac orice altceva. Sa imi asum responsabilitatea asupra propriei mele vieti, sa imi asum faptele si sa fac ceva concret pentru a nu mai fi nefericita. Dar se pare ca imi cam place nefericirea mea, din moment ce nu iau atitudine. I guess she's my oldest friend.

Am senzatia de multe ori ca nu las pe nimeni sa ma vada asa cum sunt. Cu ganduri urate, negre, care ar rani daca ar fi rostite. Si, desi imi spun ca asa e mai bine, ca ii protejez pe ceilalti, de fapt stiu ca ma mint si ii mint si pe ei, in acelasi timp. In fond, problema e alta: ma tem ca, pana si acei oameni care spun ca ma iubesc, nu m-ar mai iubi la fel de mult daca ar vedea partea plina de ura din mine. I need a therapist, I know that.

Ufff, as putea spune o groaza despre mine si despre nefericirea mea... Dar ar cam trebui sa dorm.

O sa mai scriu... Don't know when, though.

P.s. Titlul este format din versuri din piesa "Be mine". Just in case you were wondering.

Nitie!