Azi mi-am reamintit, thanks to M, de o melodie mai veche, pe care nu o mai ascultasem de mult.... Este vorba despre "Be mine" a lui Robyn. Si, tinand cont de faptul ca tocmai am (re)vazut "Closer", un film foarte interesant, de altfel, am fost tentata sa postez versurile piesei aici, pe blog... chiar daca nu mi se potrivesc. Not now, at least. Am renuntat la idee, intr-un final.
De ce am mentionat filmul "Closer"? Pentru ca, dupa cum bine imi aminteam, m-a intristat - la fel cum a facut-o si prima data (desi nu stiu in ce etapa a vietii eram la momentul respectiv si care a fost ecoul pe care l-a produs povestea atunci in sufletul meu). Poate cel mai tare m-a "durut" o replica de tipul "Exista oameni carora le place sa fie nefericiti [pana aici, stiam, and I agree]... Depresivii evita sa fie fericiti pentru ca, daca ar incerca sa fie fericiti, ar trebui sa se trezeasca si sa faca, ceva cu vietile lor". Wow.
Bun, recunosc, probabil ca m-a durut replica pentru ca ma suspectez serios de acest sindrom al nefericirii asumate. Si al lasitatii in fata provocarilor vietii si al sansei de a fi fericit. Imi amintesc ca scriam in jurnalul din clasele a 6-a/a 7-a ca una dintre cele mai mari temeri ale mele este ca nu voi fi niciodata fericita. Aveam 12-13 ani pe atunci si eram nefericita (apparently). Acum am 22 si sunt tot nefericita. Why is that?
Se poate spune ca fug de fericire cu buna stiinta. Adica, teoretic, stiu ca, daca as face X sau Y, viata mea ar putea fi... altfel, mai putin nefericita ca acum (teoretic). Dar eu nu fac nimic. Asa cum am facut mereu, stau si ii privesc pe ceilalti cum isi traiesc vietile, cum infrunta diverse necazuri peste care trec cu brio si care ii ajuta sa fie mai puternici, sa afle ce vor de la viata - sa fie mai aproape de fericire.
Imi doresc sa imi largesc cunostintele in cele mai diverse domenii. Dar nu misc un deget. Am visat toata facultatea sa plec, macar un semestru, la studii in afara. Din nou, nu am miscat un muschi in acesta directie. Simt ca il fac nefericit pe barbatul de langa mine care, pe buna dreptate, mi-a spus, nu de mult, ca simte ca viitorul lui ar putea fi mai roz in lipsa mea. Si nu pot sa il contrazic.
Ma tem ca nefericirea mea, nemultumirile legate de propria mea fiinta, frustrarile acumulate in timp si toate cuvintele, lacrimile si furia pe care nu le-am lasat sa iasa la timpul potrivit, ma afecteaza atat pe mine, cat si pe ceilalti, care nu au nicio vina (desi unii oameni din viata mea nu sunt complet "inocenti").
Este tarziu, iar eu maine dimineata, la ora 7:00, ar trebui sa ma trezesc sa go to work. I will be tired, I tell you that. But I can't sleep. Mi se pare aiurea ca ma plang si ma autocompatimesc ("vai, saraca de mine, ce nefericita sunt, bu hu hu!"), insa mi-e frica sa fac orice altceva. Sa imi asum responsabilitatea asupra propriei mele vieti, sa imi asum faptele si sa fac ceva concret pentru a nu mai fi nefericita. Dar se pare ca imi cam place nefericirea mea, din moment ce nu iau atitudine. I guess she's my oldest friend.
Am senzatia de multe ori ca nu las pe nimeni sa ma vada asa cum sunt. Cu ganduri urate, negre, care ar rani daca ar fi rostite. Si, desi imi spun ca asa e mai bine, ca ii protejez pe ceilalti, de fapt stiu ca ma mint si ii mint si pe ei, in acelasi timp. In fond, problema e alta: ma tem ca, pana si acei oameni care spun ca ma iubesc, nu m-ar mai iubi la fel de mult daca ar vedea partea plina de ura din mine. I need a therapist, I know that.
Ufff, as putea spune o groaza despre mine si despre nefericirea mea... Dar ar cam trebui sa dorm.
O sa mai scriu... Don't know when, though.
P.s. Titlul este format din versuri din piesa "Be mine". Just in case you were wondering.
Nitie!
luni, 2 august 2010
miercuri, 17 februarie 2010
I'm back... I guess
E februarie, e tarziu, sunt obosita... Ascult HIM, ultimul lor album achizitionat in urma cu (nici) o saptamana si incerc sa imi pun ordine in ganduri. De fapt, asta zic ca fac, pentru ca, de fapt, vreau doar sa postez cateva randuri pe blogul pe care l-am abandonat acum trei luni, inainte de mult asteptata zi de nastere...
Well, no excuses. I'm just happy to be writing this, instead of wasting my time on Facebook (desi asta am facut pana acum 5min... hm.)
As vrea sa pot spune ca s-au intamplat o multime de lucruri importante in ultimele luni, dar nu reusesc sa imi amintesc acum decat ca lucrez de 2 luni deja si ca se poate spune ca mi-am atins unul dintre scopuri. In rest, I just go with the flow...
Citesc in prezent "Panza de paianjen" a Cellei Serghi. Mai am cateva pagini si o termin (poate chiar maine in drum spre work). As vrea sa pot fi coerenta si sa spun tot ce imi place la aceasta carte, insa... no can do. In orice caz, merita sa impartasesc cu oricine se va nimeri sa citeasca aceste randuri un mic paragraf:
"Mi-am spus: ceea ce ma atragea la el era impresia ca e singur, nenorocit, ca unicul lui stimulent in viata sunt eu, ca sunt singura lui bucurie, unica lui alinare. Daca nu-i asa, nu ma intereseaza. Nu ma intereseaza un barbat decat in masura in care cred ca-l stapanesc ca femeie, in care cred ca sunt pentru el, intr-un moment din viata, o fiinta unica, de neinlocuit. Stiu ca sunt femei mai frumoase decat mine, asta nu are nicio insemnatate, fiindca oricat de frumoasa ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care sa fie si mai frumoasa; dar cred ca poate exista o adancime sufleteasca, o sensibilitate, o inteligenta care pot insufleti in asa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infringibila, amalgam unic de insusiri de neinlocuit, cel putin o clipa data, pentru un om, intr-un anume climat sufletesc."
Citind randurile de mai sus, am avut senzatia ca eroina romanului sunt eu... ca vorbele ei imi apartin. M-am identificat cu ea total si, uneori, in timpul zilei, cand ar trebui sa ma concentrez asupra a ceea ce am de facut la work, ma trezesc gandindu-ma la ea, la Diana Slavu... la ceea ce ar fi facut ea intr-o anumita situatie. Si asta pentru ca, desi paragraful citat mi se potriveste ca o manusa, personajul Cellei Serghi (un fel de alter ego al autoarei, din cate am inteles), imi este foarte diferit in multe alte privinte. In orice caz, ideea era ca o admir pe femeia din "Panza de paianjen", admir tipul de femeie descris in carte, de fapt... si chiar daca nu ii aprob in totalitate comportamentul (cititi cartea pentru a va da seama la ce ma refer), nu pot sa nu fiu fascinata de Diana Slavu si de toate experientele si trairile ei, ce se confunda uneori cu ale mele.
I live my life dreaming. Sometimes, it's ok... other times, I'm no longer able to tell what's real and what is just my imagination (and wishful thinking). Suna ciudat, but I know exactly what I'm sayin'...
Nitie, all of you!
Sursa foto: www.gallerynucleus.com
Well, no excuses. I'm just happy to be writing this, instead of wasting my time on Facebook (desi asta am facut pana acum 5min... hm.)
As vrea sa pot spune ca s-au intamplat o multime de lucruri importante in ultimele luni, dar nu reusesc sa imi amintesc acum decat ca lucrez de 2 luni deja si ca se poate spune ca mi-am atins unul dintre scopuri. In rest, I just go with the flow...
Citesc in prezent "Panza de paianjen" a Cellei Serghi. Mai am cateva pagini si o termin (poate chiar maine in drum spre work). As vrea sa pot fi coerenta si sa spun tot ce imi place la aceasta carte, insa... no can do. In orice caz, merita sa impartasesc cu oricine se va nimeri sa citeasca aceste randuri un mic paragraf:
"Mi-am spus: ceea ce ma atragea la el era impresia ca e singur, nenorocit, ca unicul lui stimulent in viata sunt eu, ca sunt singura lui bucurie, unica lui alinare. Daca nu-i asa, nu ma intereseaza. Nu ma intereseaza un barbat decat in masura in care cred ca-l stapanesc ca femeie, in care cred ca sunt pentru el, intr-un moment din viata, o fiinta unica, de neinlocuit. Stiu ca sunt femei mai frumoase decat mine, asta nu are nicio insemnatate, fiindca oricat de frumoasa ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care sa fie si mai frumoasa; dar cred ca poate exista o adancime sufleteasca, o sensibilitate, o inteligenta care pot insufleti in asa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infringibila, amalgam unic de insusiri de neinlocuit, cel putin o clipa data, pentru un om, intr-un anume climat sufletesc."
Citind randurile de mai sus, am avut senzatia ca eroina romanului sunt eu... ca vorbele ei imi apartin. M-am identificat cu ea total si, uneori, in timpul zilei, cand ar trebui sa ma concentrez asupra a ceea ce am de facut la work, ma trezesc gandindu-ma la ea, la Diana Slavu... la ceea ce ar fi facut ea intr-o anumita situatie. Si asta pentru ca, desi paragraful citat mi se potriveste ca o manusa, personajul Cellei Serghi (un fel de alter ego al autoarei, din cate am inteles), imi este foarte diferit in multe alte privinte. In orice caz, ideea era ca o admir pe femeia din "Panza de paianjen", admir tipul de femeie descris in carte, de fapt... si chiar daca nu ii aprob in totalitate comportamentul (cititi cartea pentru a va da seama la ce ma refer), nu pot sa nu fiu fascinata de Diana Slavu si de toate experientele si trairile ei, ce se confunda uneori cu ale mele.
I live my life dreaming. Sometimes, it's ok... other times, I'm no longer able to tell what's real and what is just my imagination (and wishful thinking). Suna ciudat, but I know exactly what I'm sayin'...
Nitie, all of you!
Sursa foto: www.gallerynucleus.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)