Nu stiu prea bine ce vreau sa scriu... Azi-dimineata, pe la ora 5, cand m-a lovit (nu pentru mult timp, din fericire) insomnia, aveam o mie de idei in cap... o mie de lucruri de spus, de scris si de analizat. Ele exista si acum, dar undeva mai departe de Eul constient care tasteaza in acest moment aceste randuri.
Ideea e ca mi-am luat "ramas bun"... din nou, intr-un fel. Si, de ce sa mint, nu imi place cum am facut-o. Dintr-un miliard si jumatate de motive, printre care se numara faptul ca discutia a avut loc la telefon, ca a fost un "ramai cu bine" sec (nici macar nu am folosit aceste cuvinte ori ceva similar, ci... "pa") si ca ar mai fi fost atatea lucruri de spus! Asta e cel mai trist, ca am vrut sa spun mai mult decat am reusit... si ca am asteptat sa mi se spuna mai mult decat mi s-a spus...
Aici rezida, la urma urmei, problema: mereu am asteptat ceva mai mult. Niste cuvinte in plus. O ezitare care sa nu fie urmata de o banalitate execrabila, ci de un adevar revelator. O imbratisare care sa ma faca sa plang... de fericire. Un zambet care sa inlocuiasca orice sunet de prisos. O strangere de mana care sa imi spuna tot ce cuvintele nu vor putea vreodata exprima. Dar acestea nu au venit niciodata. Iar cand totusi imi spunea, ma imbratisa, imi zambea... o facea din all the wrong reasons. Si atunci toate acestea nu ma puteau impresiona, atinge si nu imi transmiteau nimic... real. Poate doar pe moment, pentru ca sufletul meu avea nevoie sa creada ca inseamna ceva. Insa, intr-un final, imi aminteam. Imi aminteam ca, de fapt, nu mi-a promis nimic. Niciodata. Ca nu inseamna nimic. Iar el ramanea langa mine, in ciuda razvratirilor sufletului meu care nu a reusit sa inteleaga niciodata (cum ar fi putut?) ca acela care ii era, aparent, alaturi, nu dorea sa il iubeasca. Nu putea.
Ce as mai putea spune? Poate doar ca imi pare rau. Da, imi pare rau ca lucrurile stau asa si nu altfel. Ca am crezut atata timp in Noi. Iar lui nu i-a pasat niciodata si nu a inteles niciodata. Nici nu avea cum sa inteleaga. Poate daca ar fi simtit 1% din ce am simtit eu, poate abia atunci...
Voi incerca sa nu mai judec, ci sa inteleg. Sau, mai degraba, sa Accept. Sa accept ca asa a fost sa fie. Si ca mai mult decat am luptat, n-o mai puteam face...
Si voi uita. Si voi ierta. Si voi iubi din nou. Desi mi se frange inima cand spun asta...
P.S. Sa fii fericit, B! Ramai cu bine, pana cand ne vom revedea...
Ideea e ca mi-am luat "ramas bun"... din nou, intr-un fel. Si, de ce sa mint, nu imi place cum am facut-o. Dintr-un miliard si jumatate de motive, printre care se numara faptul ca discutia a avut loc la telefon, ca a fost un "ramai cu bine" sec (nici macar nu am folosit aceste cuvinte ori ceva similar, ci... "pa") si ca ar mai fi fost atatea lucruri de spus! Asta e cel mai trist, ca am vrut sa spun mai mult decat am reusit... si ca am asteptat sa mi se spuna mai mult decat mi s-a spus...
Aici rezida, la urma urmei, problema: mereu am asteptat ceva mai mult. Niste cuvinte in plus. O ezitare care sa nu fie urmata de o banalitate execrabila, ci de un adevar revelator. O imbratisare care sa ma faca sa plang... de fericire. Un zambet care sa inlocuiasca orice sunet de prisos. O strangere de mana care sa imi spuna tot ce cuvintele nu vor putea vreodata exprima. Dar acestea nu au venit niciodata. Iar cand totusi imi spunea, ma imbratisa, imi zambea... o facea din all the wrong reasons. Si atunci toate acestea nu ma puteau impresiona, atinge si nu imi transmiteau nimic... real. Poate doar pe moment, pentru ca sufletul meu avea nevoie sa creada ca inseamna ceva. Insa, intr-un final, imi aminteam. Imi aminteam ca, de fapt, nu mi-a promis nimic. Niciodata. Ca nu inseamna nimic. Iar el ramanea langa mine, in ciuda razvratirilor sufletului meu care nu a reusit sa inteleaga niciodata (cum ar fi putut?) ca acela care ii era, aparent, alaturi, nu dorea sa il iubeasca. Nu putea.
Ce as mai putea spune? Poate doar ca imi pare rau. Da, imi pare rau ca lucrurile stau asa si nu altfel. Ca am crezut atata timp in Noi. Iar lui nu i-a pasat niciodata si nu a inteles niciodata. Nici nu avea cum sa inteleaga. Poate daca ar fi simtit 1% din ce am simtit eu, poate abia atunci...
Voi incerca sa nu mai judec, ci sa inteleg. Sau, mai degraba, sa Accept. Sa accept ca asa a fost sa fie. Si ca mai mult decat am luptat, n-o mai puteam face...
Si voi uita. Si voi ierta. Si voi iubi din nou. Desi mi se frange inima cand spun asta...
P.S. Sa fii fericit, B! Ramai cu bine, pana cand ne vom revedea...
ştii că discutam noi mai demult despre cum conştientizăm toate aceste lucruri, dar nu facem nimic pentru a schimba situaţia. să fie oare teama răspunsul?
RăspundețiȘtergeree prima data cand iti citesc blogul.o sa sune ciudat sa auzi din partea unei straine insa...te inteleg perfect prin ceea ce treci.si nu e doar empatia aceea banala sau cuvintele pe care le spui in astfel de situatii.e mai mult de atat.e (si) povestea mea.povestea ta seamana perfect cu a mea.
RăspundețiȘtergereSi..e ciudat..incat m-am speriat citind,avand impresia ca am scris eu.
Inchei..sper sa nu te fi speriat:).Simteam sa zic asta.Multumesc.:)Iar pe final..zambete:):)..si incredere!
Iti multumesc, Andrada, pentru cuvintele frumoase si sincere! Este intotdeauna o bucurie sa constati ca exista oameni care se identifica cu trairile tale (desi, evident, nu ma bucur ca ai trecut/treci prin ce trec eu...) :). Inca o data, iti multumesc! Si voi incerca sa zambesc si sa am incredere ;).
RăspundețiȘtergere@Verdeursuz: Dap, teama. Si self-indulging. Asta pana cand iti dai seama ca nu mai poti trai asa si alegi sa nu te mai minti.. In cele din urma, se intampla si asta, oricat de greu ar fi...
RăspundețiȘtergereAm calatorit putin intr-o dimineata si am dat peste blogul tau. Si peste un ramas bun, luat la telefon. O poveste, un suflet, povestea atator suflete ca nu ne vine sa credem ca e aceeasi de fiecare data, chiar daca protagonistii au alte nume. Curajul meu de ramas bun s-a poticnit in doua mailuri, nu a mai ajuns la telefon. M-am gandit ca in scris voi putea sa cuprind cat mai multe din nespusele mele. M-am inselat. Nu exista atat spatiu virtual pentru un ramas bun. Tot raman in urma oameni si locuri. Ce voiam sa spun... iti doresc mult spor la invatat, multe intamplari frumoase si multi oameni frumosi. Restul va veni de la sine :)
RăspundețiȘtergere@domnisoaraT: Iti multumesc pentru tot ce ai scris mai sus, pentru incurajari si pentru bucatica din povestea ta, din acel "ramas bun" trait de tine. Din pacate, asa cum spuneai si tu, intotdeauna ramane ceva in urma unui "farewell"... Si sentimentul ca ar mai fi de spus un milion de lucruri nu este unul prea placut, spre deloc. Dar, pana la urma, stii cum e... "if you can't beat them, join them" :) Cu alte cuvinte, cred ca trebuie sa invatam sa convietuim cu proprii "demoni", cel putin atata timp cat acestia continua sa ne bantuie si sa ne faca zile amare... Cine-stie, poate reusim chiar sa-i imblanzim, in the end :).
RăspundețiȘtergere