Sense and Sensibility

Don't underestimate the things that I will do

2011-03-28T23:03:00.006+03:00

... And on Saturday I went out for some coffee (actually, I drank beer and soda). It was nice. :)
And on Friday I'm going to Cluj! I can hardly wait!! :x

Sursa: weheartit

Schimbarea. Part 1.

2011-03-20T17:37:00.008+02:00

Poate fi dificil sa te schimbi, dar cu siguranta nu este imposibil. Si da, poate fi infricosator, dar asa se intampla atunci cand iti parasesti "zona de confort". Cam in aceasta situatie ma aflu eu. Simt ca fac primii pasi catre ceva nou, catre ceva ce nu imi este familiar (de care m-am mai lovit, dar mult prea rar pentru a ma simti confortabil in prezenta sa) si imi este teama. Teama de necunoscut, teama de mine. Dar stiu ca "totul va fi bine". Stiu ca ma indrept in directia cea buna. Si chiar de nu o fi asa, cel putin este ceva... diferit. Cel putin schimb niste coordonate si asta o sa ma ajute sa rup cercul vicios al intamplarilor care se repeta over and over again...

Things will work out just fine, in the end. Trebuie sa ma maturizez si eu la un moment dat si sa imi infrunt toate fricile si toti demonii si sa descopar cine sunt cu adevarat.

I'm still weak sometimes. I still get angry sometimes. I still wish that things were different sometimes. And I still get lost in memories of good and bad times every now and then. Dar stiu ca asa este normal. Stiu ca it takes time. Stiu ca, meme si on n'oublit jamais, on vit avec. Si povara devine in timp usor de purtat. Si poate ca, la un moment dat, se transforma in altceva... intr-o amintire bittersweet care iti aduce un zambet in coltul gurii. O poveste pe care le-o spui nepotilor si pe care o incepi cu "a fost odata ca niciodata...".

:)

P.s. O piesa "emo" din tineretile mele si mai "emo". Mi-am reamintit cat de mult o iubeam/iubesc last nite, in Club Mojo (great place, btw!).

P.P.S.: Multumesc! :)

Sursa foto: weheartit

Help, I'm alive, my heart keeps beating like a hammer.

2011-03-15T23:01:00.010+02:00

O noua saptamana, noi intamplari, aceiasi demoni. Dar sa nu ne concentram asupra lucrurilor neplacute.

Ei bine, in ultimele zile am tot avut ce face, fie ca asta a insemnat ca am iesit la socializare, ca am avut treaba "cu serviciul" sau ca am fost la cursuri. Am avut parte de zile, in mare, destul de ok, exceptand momentele in care ma intristam/suparam/enervam din te miri ce. Bine ca, in marea lor majoritate, acestea nu m-au tinut foarte mult.

Saptamana trecuta mi-am petrecut-o la verisoara mea acasa, avand grija de Alfie, motanul ei rasfatat si rautacios. Partea buna? De la ea, fac 15 minute pe jos pana la birou, ceea ce este grozav, daca ne gandim ca, din caminul in care imi fac veacul de obicei, fac cam 45 de minute cu metrou si autobuz pana acolo... Partea mai putin buna, insa, a fost faptul ca Alfie are prostul obicei de a se trezi noaptea - de mai multe ori - si de a incepe sa miaune... ca din gura de sarpe. Serios. Si cum somnul meu este mai usor ca un fulg de nea, toata saptamana trecuta am fost in urma la capitolul odihna - si nici inceputul acesteia nu se anunta mai promitator, daca este sa o spun pe aia dreapta.

Vineri seara am iesit la socializare (dupa cum s-a dovedit), intr-un club (de fapt, 2) impreuna cu my dear L. Acolo am avut placuta surpriza sa dau peste un tip pe care il stiu din liceu, cu care am stat de vorba destul de mult. A fost distractiv. Asta si pentru ca am baut destul de mult (nu ca as recomanda un astfel de comportament), mai mult decat ar fi dorit bietul meu trup si biata mea tartacuta. Drept urmare, a doua zi m-am cam trezit cu dureri de cap, care au disparut destul de repede totusi, semn ca nu intrecusem cum mult limita de rezistenta.

Iar duminica a sosit momentul sa fiu fata serioasa si sa particip la un targ, alaturi de colegii mei, si sa impart pliante, sa stau de vorba cu lumea... Am avut emotii, trebuie sa recunosc. Nu imi place sa vorbesc cu necunoscuti (nu din prima, oricum), ma streseaza sa "recit" chestii standard (desi ati fi surprinsi cat de bine imi ies o data ce trec peste jena initiala)... Si aveam emotii si in ceea ce ii priveste pe ai mei colegi, cu care trebuia sa imi petrec timpul (cateva ore bune). Nu as putea sa va explic acum de ce... ideea este ca lucrurile s-au desfasurat mult mai bine decat anticipasem eu si am reusit chiar sa ma distrez, in ciuda asteptarilor mele.

Ieri a inceput o noua saptamana... Nu cu dreptul, dar mi-am revenit pe parcurs. O fi fost ceva in aer (citeam ca toata povestea cu cutremurul din Japonia ne-a influentat pe toti, provocandu-ne stari sufletesti negative).

Astazi m-am trezit binedispusa, desi dormisem putin, iar starea matinala de bine m-a insotit o buna parte din zi. Spre dupa-masa, nu ma mai simteam atat de vioaie, iar gandurile negre si-au facut din nou aparitia, dar norocul meu a fost ca am plecat la cursuri si, ulterior, am iesit cu doua colege "la suc". Povestile uneia dintre ele au avut darul de a-mi da o stare de bine... asa ca acum, desi obosita, ma simt ok (plus ca, intre timp, am stat de vorba si cu draga mea draga, P., care, intr-un fel stiut doar de ea insasi, reuseste sa ma faca sa rad si sa imi ofere perspective roz asupra vietii).

A sosit momentul pentru un nou episod din "Gilmore Girls". Nitie!

I'm fine. I promise.

2011-03-06T21:07:00.011+02:00

Iar este duminica. Si iar stau cu "puiul" in brate, conversandu-ma de zor cu M. Si admirand poze superbe pe weheartit. In sfarsit, it's been a long week, mai dificila decat cea de dinaintea ei, sau cel putin asa am perceput-o eu.

Din diverse motive, in fiecare zi - dar absolut in fiecare zi - am avut parte de stari foarte urate si de nervi si de momente neplacute pe care nu prea reuseam sa le controlez. Din fericire, dupa ce m-am luptat cu demonii mei interiori pret de vreo 7 zile, in cele din urma azi am reusit sa ma simt ceva mai bine. Ce-i drept, nu in totalitate, dar macar nu am mai simtit nevoia sa ma dau (sau sa ii dau pe altii) cu capul de pereti, ceea ce este un adevarat progres, trust me on that.

Am terminat de cea de-a doua lectura a romanului meu de suflet, "Eat, Pray, Love" care - drept sa va spun - a reusit sa imi mai insenineze diminetile si serile, cand furam cateva minute de lectura in metrou, respectiv inainte de somn. Datorita acestei carti, am reusit sa inteleg (si sa accept?) cateva lucruri destul de importante despre mine si viata mea si responsabilitatile mele pe acest Pamant si poate ca, daca nu o sa ma complac din nou in starea de lene atat de specifica mie, o sa le si pun in aplicare, rand pe rand.

Partea si mai grozava este ca, in urma cu circa o saptamana, mi-am cumparat "Commited" (tradusa la noi "Si am spus da. O poveste de iubire"), cel mai recent roman al lui Liz Gilbert, pe care am inceput sa il citesc cu nesat acum vreo 3 zile si din care am reusit sa lecturez mai mult in aceasta dupa-amiaza.

Altfel, asa cum spuneam si mai sus, ma lupt in continuare cu demonii mei si ma straduiesc sa ma plang mai putin si sa fiu cat mai optimista omeneste posibil. Exceptand saptamana care tocmai se incheie, in general ma descurc onorabil. "Totul va fi bine, si totul va fi bine, si toate lucrurile vor fi bine". I must have faith. In definitiv, simt ca lucrurile sunt asa cum ar trebui sa fie (ca tot va ziceam eu de povestea cu "acceptarea" si asumarea realitatii, pana la urma) si ca ma indrept in directia potrivita (cel putin din anumite puncte de vedere). In rest, totul tine de rabdare, de vointa, de perserverenta, de iubire (fata de mine si fata de cei din jurul meu)...

Ma pregatesc de o mare provocare - despre care o sa va povestesc la timpul potrivit - si care ma determina sa fiu ceva mai multumita de mine insami (desi, drept sa va spun, nu stiu exact cum se va termina toata povestea asta cu "provocarea" sau ce anume imi va aduce ea). Vom vedea.

Nitie!

Sursa foto: weheartit

Addiction is a powerful thing sau 1200 days of A.

2011-02-20T23:09:00.025+02:00

Chiar si in cea mai luminoasa perioada din viata mea, as fi trait indepartarea lui David ca pe o catastrofa, avand in vedere ca eu sunt vietatea cea mai dependenta de afectiune (o combinatie de golden retriever si lipitoare), dar atunci treceam printr-o perioada foarte neagra. Eram deprimata si voiam ca cineva sa aiba grija de mine, pentru ca ma simteam mai neajutorata decat tripletii nascuti prematur. Dand inapoi, ma facea sa am si mai multa nevoie de afectiune, iar urmarea era ca el devenea si mai retinut, pana cand a ajuns sa se retraga de tot, in toiul meu de rugaminti inlacrimate, de genul: "Unde te duci? Ce s-a intamplat cu noi?"

Fragmentul face parte dintr-una din cartile mele mele de suflet, si anume "Eat, Pray, Love" a lui Elizabeth Gilbert. Acesta este unul dintre pasajele pe care le-am marcat in carte, in ideea ca, macar partial, mi se potriveste si mie. Fragmentul subliniat in carte era ceva mai lung - continuarea facea referire la dependenta de celalalt, dependenta care este "semnul distinctiv al oricarei povesti de dragoste pasionale". Am hotarat sa ma opresc doar la pasajul pe care l-am si notat, de altfel, pentru ca mi-am dat seama ca partea care urma... nu mi se potriveste.

Citind "Eat, Pray, Love", am stabilit - era inevitabil - o paralela intre relatia lui Liz cu David si relatia mea cu A. Pana la un punct, they fit: eu sunt genul care are nevoie de o cantitate enorma de afectiune. Si mai sunt si genul care devine dependent de celalalt si care reactioneaza ca atare: se agata de obiectul dependentei sale pana cand epuizeaza toate metodele (more or less) de... agatare. Si care se manifesta ca atare: crize de plans, disperare, etc. Iar A. se purta intocmai ca David: ma respingea exact atunci cand aveam mai mare nevoie de el. Diferenta este ca Liz si David s-au iubit la un moment dat. Eu si A.... nu.

Cum asa? Well, the sad thing is ca... de-a lungul relatiei noastre, nu am facut decat sa ma mint. Si m-am mintit cu foarte multa pricepere. Si cand spun asta, ma refer la faptul ca, desi am devenit dependenta si m-am agatat de o relatie timp de aproape 4 ani de zile, comportamentul meu nu a avut la baza o poveste de dragoste care sa il justifice. S-a alimentat din iluzii, din "asta nu are cum sa mi se intample mie", din "dar trebuie sa se poata face CEVA pentru relatia asta", din "dar daca el este, totusi, THE ONE?".

Ei bine, am trait - daca vreti - o poveste de dragoste unilaterala. Adica... imaginara. Daca ar fi sa insir faptele concrete - fara interpretari subiective - din relatia mea cu A., rezultatul ar fi: tu te-ai indragostit, el a avut doar o alta relatie de umplutura (nici urma de fluturasi, dragoste, etc.). Punct. Povestea e ceva mai lunga si mai complicata de atat, insa esenta este ca he never ever loved me... iar eu am ramas pentru ca... am sperat ca that would change. Pentru ca aveam nevoie ca relatia sa se transforme in ceea ce imi doream eu. Ceea ce am omis eu, insa, a fost faptul ca... people don't change. Si ca... if he doesn't love you and, what is more, he treats you accordingly - which means like crap - there's no effing chances that things will ever work out.

Nu vreau sa imi asum rolul de victima. "Relatia" pe care am construit-o eu si A. a avut doi protagonisti care si-au jucat rolurile in functie de sentimentele si aspiratiile proprii. Sa nu aveti impresia ca eu, doar pentru ca ma atasasem de el, eram a sweetheart. Not really. Ego-ul meu m-a determinat mereu sa ma revolt atunci cand A. facea ceva care nu imi convenea. Si dupa ce relatia noastra a luat o turnura cat se poate de urata, am devenit si mai acra si mai depresiva si mai artagoasa si mai irascibila. Pe buna dreptate, as spune eu. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut niciodata cine eram cand eram cu A. si, ceea ce este mai trist, am senzatia ca el nu m-a vazut niciodata in momentele mele de "stralucire" - adica atunci cand ma simt bine, cand rad si fac glumite istete... cand sunt in compania oamenilor in preajma carora ma simt confortabil, cu alte cuvinte.

A. a reusit sa scoata tot ce era mai rau si mai dureros din mine. Pe de-o parte, este bine, pentru ca m-a facut constienta de anumite probleme pe care le am cu mine si cu trecutul meu, si pe care ar cam trebui sa le rezolv. Pe de alta parte, insa, regret ca nu m-a vazut niciodata asa cum sunt eu in momentele mele bune. E ciudat sa stii ca ai petrecut atata timp cu cineva, iar celalalt te cunoaste atat de putin.

Ca sa nu ma lungesc, cred ca incep sa accept faptul ca he never loved me. Nu pot sa scriu cuvintele in limba romana - poate ca inca sunt foarte sensibila la semnificatia lor - insa, incet, incet, incep sa le integrez - fara sa ma lovesc de un mecanism de aparare numit NEGARE - mesajul ascuns. Asta este.

Au trecut aproape 4 ani. Am tras de o relatie care nu ar fi trebuit sa se lungeasca in niciun caz atat de mult. Acum inteleg asta. Inteleg ca, desi el nu a facut-o, altcineva va sti sa ma iubeasca. Pana una, alta, insa, va trebui sa incep sa ma imprietenesc cu mine insami si sa nu imi mai fac atatea reprosuri si sa nu imi mai adresez atatea cuvinte de mustrare. Cred ca au fost suficienti ultimii 4 ani la acest capitol. O sa ma straduiesc sa nu il mai judec nici pe el. We're all human beings. We all make mistakes. Important este ce invatam din ele, nu?

P.s. "Revelatia" din aceasta seara se datoreaza filmului "500 days of Summer". I would be Tom, of course (pentru cunoscatori).

Nitie!

Aberatii de duminica (sau it's good to be back!)

2011-02-13T21:17:00.005+02:00

Well, hello again!

Duminica seara, in camera de camin, cu jucaria in brate, ascultand muzica "de relaxare" si gandindu-ma ce pisici as putea sa scriu. Pentru ca de scris, vreau sa scriu. Ceva. Intru zilnic pe pagina mea de blog pentru a ma pune la curent cu ce au mai scris dragii mei dragi, insa de fiecare data ies fara sa fi scris macar un rand despre mine, despre ce mi se intampla... Simt ca nu prea am ce spune, cred ca asta este problema, de fapt.
Viata mea se desfasoara dupa niste parametri destul de banali si, drept urmare, nu prea este mult de povestit. Ma rog, viata mea s-a schimbat din anumite puncte de vedere de ultima data cand am postat, insa ar fi prea multe de spus si, sincer, nu prea vreau sa bat apa in piua pe tema vietii mele sentimentale - si a haosului din ea - din ultimele luni, pentru simplul fapt ca nu are absolut niciun sens sa o fac.
O sa spun, in schimb, ca ma bate gandul sa fac o mica-mare nebunie (nu spui ce, momentan!). Sa vedem daca oi avea curajul ori ba!
Pana una, alta, ma gandesc ca, daca tot ar cam fi cazul sa imi vad de mine si de dezvoltarea mea personala (cam inexistenta in ultimii 4 ani), sa si fac niste schimbari, right? Pentru inceput, ma gandesc sa ma duc la aerobic. As in, sa fac miscare pentru a ma inveseli (?) si pentru a-mi tonifia musculatura (si pentru a slabi, sic!). Apoi, sa mananc mai multe fructe si legume, sa imi fac masti naturiste, sa citesc mai mult, sa ies mai mult, sa zambesc mai mult. Dar si sa critic mai putin, sa ma supar mai putin, sa ma incrunt mai putin. S-ar spune ca ma aflu in cautarea optimismului si a poftei de viata pierdute... Ceva de genul.
Ar fi multe de insiruit, cand vine vorba despre ceea ce vreau sa fac cu mine si din mine... Nu oi fi eu foarte coerenta ori disciplinata, insa cumva, toate acestea - si multe altele - trebuie sa aiba loc, pentru ca vreau sa simt ca viata mea are un sens, o semnificatie... Pentru ca nu imi place in ce punct ma aflu acum si pentru ca... if I don't love myself, nobody else will (desi ma cam enerveaza treaba asta, I must admit!).
Pe final, o piesa pe care am ascultat-o over and over again in ultimul timp (@work, mostly :p). Nu stiu exact de ce, dar imi da o stare de bine (piesa fiind cam trista, de altfel). Ma linisteste. Voila:

Nitie, sweethearts!

You never were and you never will be mine

2010-08-02T00:03:00.003+03:00

Azi mi-am reamintit, thanks to M, de o melodie mai veche, pe care nu o mai ascultasem de mult.... Este vorba despre "Be mine" a lui Robyn. Si, tinand cont de faptul ca tocmai am (re)vazut "Closer", un film foarte interesant, de altfel, am fost tentata sa postez versurile piesei aici, pe blog... chiar daca nu mi se potrivesc. Not now, at least. Am renuntat la idee, intr-un final.

De ce am mentionat filmul "Closer"? Pentru ca, dupa cum bine imi aminteam, m-a intristat - la fel cum a facut-o si prima data (desi nu stiu in ce etapa a vietii eram la momentul respectiv si care a fost ecoul pe care l-a produs povestea atunci in sufletul meu). Poate cel mai tare m-a "durut" o replica de tipul "Exista oameni carora le place sa fie nefericiti [pana aici, stiam, and I agree]... Depresivii evita sa fie fericiti pentru ca, daca ar incerca sa fie fericiti, ar trebui sa se trezeasca si sa faca, ceva cu vietile lor". Wow.

Bun, recunosc, probabil ca m-a durut replica pentru ca ma suspectez serios de acest sindrom al nefericirii asumate. Si al lasitatii in fata provocarilor vietii si al sansei de a fi fericit. Imi amintesc ca scriam in jurnalul din clasele a 6-a/a 7-a ca una dintre cele mai mari temeri ale mele este ca nu voi fi niciodata fericita. Aveam 12-13 ani pe atunci si eram nefericita (apparently). Acum am 22 si sunt tot nefericita. Why is that?

Se poate spune ca fug de fericire cu buna stiinta. Adica, teoretic, stiu ca, daca as face X sau Y, viata mea ar putea fi... altfel, mai putin nefericita ca acum (teoretic). Dar eu nu fac nimic. Asa cum am facut mereu, stau si ii privesc pe ceilalti cum isi traiesc vietile, cum infrunta diverse necazuri peste care trec cu brio si care ii ajuta sa fie mai puternici, sa afle ce vor de la viata - sa fie mai aproape de fericire.

Imi doresc sa imi largesc cunostintele in cele mai diverse domenii. Dar nu misc un deget. Am visat toata facultatea sa plec, macar un semestru, la studii in afara. Din nou, nu am miscat un muschi in acesta directie. Simt ca il fac nefericit pe barbatul de langa mine care, pe buna dreptate, mi-a spus, nu de mult, ca simte ca viitorul lui ar putea fi mai roz in lipsa mea. Si nu pot sa il contrazic.

Ma tem ca nefericirea mea, nemultumirile legate de propria mea fiinta, frustrarile acumulate in timp si toate cuvintele, lacrimile si furia pe care nu le-am lasat sa iasa la timpul potrivit, ma afecteaza atat pe mine, cat si pe ceilalti, care nu au nicio vina (desi unii oameni din viata mea nu sunt complet "inocenti").

Este tarziu, iar eu maine dimineata, la ora 7:00, ar trebui sa ma trezesc sa go to work. I will be tired, I tell you that. But I can't sleep. Mi se pare aiurea ca ma plang si ma autocompatimesc ("vai, saraca de mine, ce nefericita sunt, bu hu hu!"), insa mi-e frica sa fac orice altceva. Sa imi asum responsabilitatea asupra propriei mele vieti, sa imi asum faptele si sa fac ceva concret pentru a nu mai fi nefericita. Dar se pare ca imi cam place nefericirea mea, din moment ce nu iau atitudine. I guess she's my oldest friend.

Am senzatia de multe ori ca nu las pe nimeni sa ma vada asa cum sunt. Cu ganduri urate, negre, care ar rani daca ar fi rostite. Si, desi imi spun ca asa e mai bine, ca ii protejez pe ceilalti, de fapt stiu ca ma mint si ii mint si pe ei, in acelasi timp. In fond, problema e alta: ma tem ca, pana si acei oameni care spun ca ma iubesc, nu m-ar mai iubi la fel de mult daca ar vedea partea plina de ura din mine. I need a therapist, I know that.

Ufff, as putea spune o groaza despre mine si despre nefericirea mea... Dar ar cam trebui sa dorm.

O sa mai scriu... Don't know when, though.

P.s. Titlul este format din versuri din piesa "Be mine". Just in case you were wondering.

Nitie!

I'm back... I guess

2010-02-17T22:40:00.010+02:00

E februarie, e tarziu, sunt obosita... Ascult HIM, ultimul lor album achizitionat in urma cu (nici) o saptamana si incerc sa imi pun ordine in ganduri. De fapt, asta zic ca fac, pentru ca, de fapt, vreau doar sa postez cateva randuri pe blogul pe care l-am abandonat acum trei luni, inainte de mult asteptata zi de nastere...
Well, no excuses. I'm just happy to be writing this, instead of wasting my time on Facebook (desi asta am facut pana acum 5min... hm.)

As vrea sa pot spune ca s-au intamplat o multime de lucruri importante in ultimele luni, dar nu reusesc sa imi amintesc acum decat ca lucrez de 2 luni deja si ca se poate spune ca mi-am atins unul dintre scopuri. In rest, I just go with the flow...

Citesc in prezent "Panza de paianjen" a Cellei Serghi. Mai am cateva pagini si o termin (poate chiar maine in drum spre work). As vrea sa pot fi coerenta si sa spun tot ce imi place la aceasta carte, insa... no can do. In orice caz, merita sa impartasesc cu oricine se va nimeri sa citeasca aceste randuri un mic paragraf:

"Mi-am spus: ceea ce ma atragea la el era impresia ca e singur, nenorocit, ca unicul lui stimulent in viata sunt eu, ca sunt singura lui bucurie, unica lui alinare. Daca nu-i asa, nu ma intereseaza. Nu ma intereseaza un barbat decat in masura in care cred ca-l stapanesc ca femeie, in care cred ca sunt pentru el, intr-un moment din viata, o fiinta unica, de neinlocuit. Stiu ca sunt femei mai frumoase decat mine, asta nu are nicio insemnatate, fiindca oricat de frumoasa ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care sa fie si mai frumoasa; dar cred ca poate exista o adancime sufleteasca, o sensibilitate, o inteligenta care pot insufleti in asa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infringibila, amalgam unic de insusiri de neinlocuit, cel putin o clipa data, pentru un om, intr-un anume climat sufletesc."

Citind randurile de mai sus, am avut senzatia ca eroina romanului sunt eu... ca vorbele ei imi apartin. M-am identificat cu ea total si, uneori, in timpul zilei, cand ar trebui sa ma concentrez asupra a ceea ce am de facut la work, ma trezesc gandindu-ma la ea, la Diana Slavu... la ceea ce ar fi facut ea intr-o anumita situatie. Si asta pentru ca, desi paragraful citat mi se potriveste ca o manusa, personajul Cellei Serghi (un fel de alter ego al autoarei, din cate am inteles), imi este foarte diferit in multe alte privinte. In orice caz, ideea era ca o admir pe femeia din "Panza de paianjen", admir tipul de femeie descris in carte, de fapt... si chiar daca nu ii aprob in totalitate comportamentul (cititi cartea pentru a va da seama la ce ma refer), nu pot sa nu fiu fascinata de Diana Slavu si de toate experientele si trairile ei, ce se confunda uneori cu ale mele.

I live my life dreaming. Sometimes, it's ok... other times, I'm no longer able to tell what's real and what is just my imagination (and wishful thinking). Suna ciudat, but I know exactly what I'm sayin'...

Nitie, all of you!

Sursa foto: www.gallerynucleus.com

La muuulti ani mie! (hihihi)

2009-11-14T21:07:00.007+02:00

Sambata, 14 noiembrie... cand a zburat timpul? Ma gandeam zilele astea ca a mai ramas atat de putin pana la ziua mea... My b-day... Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine aceasta zi a reprezentat mereu un motiv de emotie (pozitiva) si fluturasi in stomac, si nicidecum de ganduri "ufff, a mai trecut un an... i'm older!". Stiu ca unii ar putea gandi "lasa, mai stai tu vreo 10 ani si mai vorbim pe urma", insa eu sincer cred ca sentimentul asta de veselie si de "hihihi" interior care imi apare in fiecare an cu vreo 3 luni inaintea maretei zile, nu se va estompa ori disparea vreodata. Pentru simplul fapt ca nu are nicio legatura cu varsta, cu timpul, cu cifrele astea care se tot schimba de la un an la altul... Nu. Starea mea de bine se leaga de faptul ca, dintre toate zilele dintr-un an (exceptie facand aici doar Ajunul Craciunului), my b-day mi se pare cea mai speciala. Poate suna un pic narcisic, insa recunosc fara strop de rusine ca imi place de mor sa fiu felicitata, pupata, imbratisata si, de ce nu, cadorisita... Imi fac bine toate aceste mici evenimente. Si, pana la urma, cui nu-i place sa fie the center of the world (sau macar sa ii se confere dulcea iluzie cum ca ar fi) pret de 24 de ore?? Eu, una, nu ma sfiesc sa afirm ca iubesc ziua de 28 noiembrie din fiecare an tocmai pentru ca atunci si doar atunci, it's my b-day "and I can cry if I want to" :D.

Asta-i tot. Elucubratii pe marginea zilei mele o sa mai cititi probabil, ca, deh!, o zi de nastere am si trebuie sarbatorita cum trebuie ;). Next chapter: the party i'm planning to throw.

Nitie!

Lately (not so interesting, actually :p)

2009-10-11T00:18:00.007+03:00

Uf, nu e bine. Nu e bine deloc. Imi propusesem sa scriu cat mai des, sa povestesc cat mai mult din ceea ce mi se intampla (inside or outside), dar se pare ca nu prea reusesc sa fac asta :(. Oh well.

Pentru moment, insa, I'm back :D. Si o sa incerc sa fiu aici macar o data la 7 zile, pentru ca asa e frumos, asa e bine... pentru ca vreau sa incerc din nou (did I tell you ca am tinut un jurnal timp de vreo 10 ani? ;)) "terapia prin scris" sau macar "autocunoasterea prin scris", daca mai mult nu se va putea. :)

Ei bine, Bucuresti. Bucuresti si master si boyfriend si cautare mai mult sau mai putin asidua a unui loc de munca... Not so much fun lately, although there have been moments, thanks God!

Am inceput primul an de master, CLOE pe numele sau, si deocamdata imi place. Pare ceva mai interesant decat facultatea pe care am absolvit-o in vara, which is a good thing. Sa vedem ce va fi si cand vom intra cu adevarat "in paine", pentru ca lucrurile nu sunt niciodata asa de frumoase cum par la inceput. Sau poate ca ma insel... de fapt, sper sa ma insel, pentru ca vreau sa simt ca fac si eu in sfarsit ceva ce imi place cu adevarat... ceva in care sa ma pot implica macar 75% (which is A LOT when it comes to me, trust me!). So, wish me luck!

Cat despre capitolul intitulat "a la recherche du job parfait", trebuie sa marturisesc ca lucrurile nu sunt tocmai grozave. Adica aplic de ceva vreme (desi nu pot sa spun ca imi petrec tot timpul liber facand asta, nici pe departe) si rezultatele se lasa asteptate. Si stiu ca trebuie sa am rabdare, sa perseverez, blah, blah, blah... but I'm really not good at this! Nici la partea cu rabdarea, cu atat mai putin la partea cu perseveratul... I know, it sucks to be me sometimes. Eh, dar nu am de ales, anyway, asa ca imi voi continua cautarile, cu mai mult succes, sa speram... si asta pana nu face Mum o criza de nervi si nu imi omor prietenul (sau ma omoara el pe mine, depinde).

Ca tot veni vorba de bf (o prescurtare mica nu strica niciodata in momente de lene :p)... Man, do we fight or what??? Sa nu va mire, la asta ne pricepem noi cel mai bine. Pardon, la asta ma pricep EU cel mai bine. Spun toate astea in caz ca va gandeati ca traiesc a n-spea luna de miere. Hmm... nu?!
Ei, nu e chiar atat de rau, cu atat mai mult cu cat asa a fost mereu. Chiar de la inceputurile inceputurilor relatiei noastre. I mean it. Oamenii normali, cu capul pe umeri si creierele nealterate (n.r. vorbim de perioadele in care nu sunt in love) au parte de fluturasi, de "hihi", de plimbari pe norisori pufosi si roz... u get it. Dar nu si eu. Nu si noi. NU. Noi ne-am cunoscut intr-un club (ce poate fi mai superficial de atat?!), ne-am placut mai mult sau mai putin, dar suficient incat sa vrem sa ne revedem, si ne-am "lipit" pretty fast, in ciuda retinerilor mele. Da, retineri, pentru ca vorbim de un personaj (eu) timid si circumspect si despre un altul (el) not so shy, ba dimpotriva, cotropitor (si nu exagerez folosind acest termen oarecum plastic) si foarte willing de una, alta. De una, alta, la care eu nu ma prea pretam. Initial. Dupa care, stiti cum e, you decide to go with the flow and give that poor, desperate guy a chance in pofida avertismentelor pe care biata ta tartacuta se zbate cu ultimele puteri sa ti le ofere... And the rest is history. De cum am devenit "seriosi", insa, eu am inceput sa fac ceea ce stiu mai bine, apparently, when it comes to him. Adica sa ma cert. De ce? Asta e o intrebare foarte buna, dar si foooooarte grea, care necesita un raspuns elaborat, pe care creierul meu nu il poate formula coerent la aceasta ora din noapte (si ma indoiesc ca va putea vreodata, to be honest). Voi spune doar ca probabil pentru ca aveam niste asteptari la nivelul carora relatia nu s-a ridicat. Is this wrong? Perhaps. Poate ca ar fi trebuit sa fiu detasata si chill cum era el, in loc sa ii analizez fiecare reactie si sa ma enervez cand el nu facea ce credeam eu ca ar fi trebuit sa faca. Asta e. Omul cat traieste invata. Sau nu. Pentru ca, iata-ma, dupa 2 ani si mai bine, certandu-ma in continuare si asteptand ca relatia asta sa fie intr-un fel in care cred eu ca nu va fi in veci pururi. But then again, c'est la vie. Si vorba lui (reinterpretata): stiu foarte bine ce am de facut daca nu imi convine ceva...
Da, am divagat. Revenind in zilele noastre, noi continuam sa ne certam, incercand intre doua "meciuri" (citez) sa ne obisnuim unul cu prezenta celuilalt, sa ne mai spunem si vreo doua, trei vorbe dulshi... In fine, ne straduim sa nu ne omoram. Nu stiu daca vom reusi.

...si pe langa tot ce am aberat eu mai sus ar mai fi de adaugat o multime de alte lucrusoare si evenimente mai mult sau mai putin demne de luat in seama. Voi mentiona doar ce imi amintesc acum: the road trip to Chisinau (great city!), schimbarea de look (tunsoare asimetrica si culoare rosie, initial portocalie :p), prezentarea Londa (de unde si tunsoarea) si, last but not least, Farm Ville, a game I'm addicted to (on Facebook) :p.

Voi reveni. Curand. Promit. :p Nitie!

Changes

2009-09-23T20:29:00.008+03:00

Home again, dupa doua saptamani si mai bine de stat in Capitala.

Still, I won't be home too long. Pentru ca, da, am intrat la masterul dorit, desi nu in termenii doriti. Cu alte cuvinte, am prins abia un loc la taxa (am fost a 21a, iar locurile bugetate erau doar 12...), insa lucrurile s-au aranjat in asa fel incat sa pot sa raman, chiar daca sunt nevoita sa bag in buzunarele facultatii o suma frumusica, si anume 2500 RON. Mda... Sunt mai multi cei carora trebuie sa le multumesc, oricum, pentru posibilitatea de a sta in continuare in Bucuresti, dar ii voi mentiona in special pe B (for lots of reasons, besides providing me a place to live), pe A si pe Mom. :)

Ultimele saptamani s-au lasat cu muuulte schimbari. Am intrat la master, dupa cum spuneam, si nu numai... Schimbarile s-au produs si in viata mea sentimentala si m-au luat pe sus. Adica, nici pana in acest moment nu pricep ce mi se intampla. Insa presupun ca e de bine, asta tot aud in jurul meu, asta imi si doresc, desi deocamdata inca nu constientizez acest lucru.

He came back into my life. Once more. And I took a leap of faith. Once more. And I'm very, but very, confused. Once more. Unde o sa duca toata povestea asta, reinnodata parca pentru a miliarda oara? Incerc sa fiu prezenta in viata mea mai mult ca oricand, sa imi traiesc Schimbarea pe care am inceput-o nu demult... asa ca e firesc sa ma intreb daca ultimele evenimente legate de El sunt ceea ce imi trebuie. Problema e ca habar nu am. Si aceasta nebuloasa imi cam face zile (sau, mai bine zis, minute, cateodata ore) negre, de intrebari fara sfarsit...

Nesiguranta, teama, sunt inca aici. Desi El s-a intors. Desi he says all the right words.

I guess time will tell. Mai mult de atat, nu stiu. I guess I have to take it slowly... one day at a time. And hopefully, things will work out just fine. Whatever that means.

Deci, ce fac acum????

2009-09-09T22:31:00.005+03:00

Bucuresti. Si 5 zile care au zburat ca vantul si ca gandul. Si iar multe intamplari, si multi oameni si multa ploaie. Azi am vazut soarele, in sfarsit.

De cand am venit, imi impart timpul intre mici sesiuni de studiu pentru Za Master, smotocit, hranit, periat Charlie Motanul, umblat dupa acte, mancat si baut si hlizit cu prietenii si... creat batai de cap (vorbim de capul propriu si personal), sau asa ceva. Vorba ceea: "Ce-si face omul cu mana lui...".

Nu prea simt nevoia sa vorbesc despre aceste batai de cap, insa va pot spune ca am senzatia ca alunec din nou pe o panta foarte periculoasa si nu imi place deloc. Si asta pentru ca mi-am promis Schimbarea si imi doresc Schimbarea. Asta cu capital letter. Si mi-am mai promis ca nu o sa ma mai mint si ca nu o sa mai fac compromisuri, foarte nocive, de altfel. Si, cu toate acestea...

Something is not right, trust me. De fapt, nimic nu e ok. It wasn't supposed to be this way. Trecutul nu poate fi sters cu buretele. Iar eu nu pot sa cred in niste cuvinte, oricat de frumoase ar fi, oricat mi-as fi dorit sa le aud si sa le simt in ultimii doi ani si mai bine. Nu pot sa cred, in conditiile in care acum doua saptamani auzeam si simteam exact opusul. Si primeam ezitari, confuzie, raceala, abandon si ceata in creier si inima, mai ales. Iar eu stiu una si buna: Iubirea ori e, ori nu e. Nu exista "aurea mediocritas" cand vine vorba de Ea.

Imi pare rau, dar de data asta imi arog dreptul de a fi Toma Necredinciosul. Cineva mi-a spus odata ca eu sunt acel gen de om care acorda sanse peste sanse, over and over again, celor care il ranesc. True, n-am ce zice. Si asta probabil pentru ca nu concep ideea de "rautate gratuita", cel putin nu atunci cand investesc emotional in cineva. Asa ca le acord celor din jurul meu nenumarate sanse de a-mi demonstra ca am dreptate, ca ei sunt oameni onesti si buni, care nu te-ar rani doar pentru ca pot sa o faca sau din comoditate sau egoism sau. De cele mai multe ori, insa, capacitatea mea de a ma increde orbeste e luata drept prostie si/sau naivitate, iar aceia care primesc sansele nenumarate profita de ocazie pentru a ma rani inca o data.

Cu toate acestea, se mai intampla sa zic si "Gata!". Asta am spus si acum doua saptamani. Si chiar cred in tot ce am afirmat atunci, chiar daca mai am si scapari (sunt om, si nu robot...). Si stiu ce vreau si stiu ce merit. Words are not enough. Si, culmea, nu demult as fi putut jura ca vor fi...

Ramane de vazut. Daca voi acorda o noua sansa, de data asta o voi face cu ochii larg deschisi. Si va trebui sa o merite...

Noapte buna, dragii mei!

E sambata...

2009-09-05T08:54:00.002+03:00

E sambata dimineata. Iar eu, in loc sa imi fac constiincioasa bagajele pentru Bucuresti, stau pe net si parca nu imi vine sa ma mai ridic din fata calcului... Mda, o sa imi treaca :).

Yeah, azi ma intorc in capitala, pentru "perioada de foc" (more or less). Ce sa va spun, abia astept sa ajung acolo, sa imi vad prietenii, sa merg la film, sa stau de povesti cu my cousin, sa il vad pe Charlie Motanul, sa ma plimb prin parcuri, sa ma agit (imi lipseste agitatia dupa atata liniste!)... toate acestea nu neaparat in ordinea mentionata. Si, da, o sa imi continui si pregatirea pentru Za Master, fiindca e musai sa intru! :D Dar mai multe despre subiectul "eu si Bucurestii" cand o sa be there.

Asa. Ce am mai facut? Hmmm. Multe si greu de asezat in pagina in ordine cronologica ori macar coerenta. Pai, voi incepe cu surpriza extrem de placuta pe care mi-au produs-o comentariile la postul anterior. Comentarii pe care le-am apreciat sincer. Lasand la o parte faptul ca povestea mea (trista?) are replici fidele in vietile multor altor sufletzele (chestie care e destul de tragica, daca ne gandim ca nimanui nu-i plac basmele care nu se termina cu happy end..), m-am bucurat ca sufletzelele care au dat peste pagina mea personala au dorit sa imparta cu mine o parte din trairile lor, din propriile povesti. Nu stiu cat pot exprima eu aici din ce am simtit citindu-le comentariile, dar, believe me, mi-au adus un zambet dulce pe buze si o caldura placuta inside... Thank you, once more! Va multumesc si pentru ca nu ma asteptam ca blogul sa imi fie citit si de altcineva inafara de prietenii mei :).

Altfel, sambata trecuta am fost la Brasov. Nu am prea multe de povestit de acolo, insa trebuie sa mentionez totusi plimbarea pe Republicii, cu tot cu "prajitura cu ciocolata" care s-a dovedit a fi o simpla budinca (?!) si concertul ad hoc al celor numiti Indios Blancos. Acestia din urma chiar mi-au placut (spre deosebire de minunata "prajitura"...). Poate si pentru ca m-au facut sa dansez (discret) in mijlocul multimii de curiosi stranse in jurul lor, poate si pentru ca m-au binedispus (pe mine, leguma plictisita pana in acel moment), poate si pentru ca erau foarte simpatici si vorbeau limba spaniola :D. A fost dragut.

Iar saptamana asta mi-am tot gasit de lucru prin casa, mai ales ca aflasem intre timp ca plecarea la Bucuresti avea sa se produca mai devreme decat imi propusesem initial (pe motiv de avut grija de Charlie Motanul). Asa ca nu am mai iesit cam in fiecare seara cum faceam pana mai deunazi, in schimb am citit, am facut curat, am invatat pentru master... si m-am uitat la US Open :). Si asta pentru ca mi-era dor de Rafa Nadal. L-am si visat intr-o noapte (asta ca sa va dati seama cat sunt de disperata :p).

Cam asta ar fi... Nu am inspiratie acum. Cred ca muza mea s-a inecat in ceasca de 3 in 1 din dimineata asta. Too bad. Sper sa o readuc la viata curand :).

P.S. Love this song!

La Roux - Bulletproof
Asculta mai multe audio Muzica

Ramas bun

2009-08-27T19:36:00.000+03:00

Nu stiu prea bine ce vreau sa scriu... Azi-dimineata, pe la ora 5, cand m-a lovit (nu pentru mult timp, din fericire) insomnia, aveam o mie de idei in cap... o mie de lucruri de spus, de scris si de analizat. Ele exista si acum, dar undeva mai departe de Eul constient care tasteaza in acest moment aceste randuri.

Ideea e ca mi-am luat "ramas bun"... din nou, intr-un fel. Si, de ce sa mint, nu imi place cum am facut-o. Dintr-un miliard si jumatate de motive, printre care se numara faptul ca discutia a avut loc la telefon, ca a fost un "ramai cu bine" sec (nici macar nu am folosit aceste cuvinte ori ceva similar, ci... "pa") si ca ar mai fi fost atatea lucruri de spus! Asta e cel mai trist, ca am vrut sa spun mai mult decat am reusit... si ca am asteptat sa mi se spuna mai mult decat mi s-a spus...

Aici rezida, la urma urmei, problema: mereu am asteptat ceva mai mult. Niste cuvinte in plus. O ezitare care sa nu fie urmata de o banalitate execrabila, ci de un adevar revelator. O imbratisare care sa ma faca sa plang... de fericire. Un zambet care sa inlocuiasca orice sunet de prisos. O strangere de mana care sa imi spuna tot ce cuvintele nu vor putea vreodata exprima. Dar acestea nu au venit niciodata. Iar cand totusi imi spunea, ma imbratisa, imi zambea... o facea din all the wrong reasons. Si atunci toate acestea nu ma puteau impresiona, atinge si nu imi transmiteau nimic... real. Poate doar pe moment, pentru ca sufletul meu avea nevoie sa creada ca inseamna ceva. Insa, intr-un final, imi aminteam. Imi aminteam ca, de fapt, nu mi-a promis nimic. Niciodata. Ca nu inseamna nimic. Iar el ramanea langa mine, in ciuda razvratirilor sufletului meu care nu a reusit sa inteleaga niciodata (cum ar fi putut?) ca acela care ii era, aparent, alaturi, nu dorea sa il iubeasca. Nu putea.

Ce as mai putea spune? Poate doar ca imi pare rau. Da, imi pare rau ca lucrurile stau asa si nu altfel. Ca am crezut atata timp in Noi. Iar lui nu i-a pasat niciodata si nu a inteles niciodata. Nici nu avea cum sa inteleaga. Poate daca ar fi simtit 1% din ce am simtit eu, poate abia atunci...

Voi incerca sa nu mai judec, ci sa inteleg. Sau, mai degraba, sa Accept. Sa accept ca asa a fost sa fie. Si ca mai mult decat am luptat, n-o mai puteam face...

Si voi uita. Si voi ierta. Si voi iubi din nou. Desi mi se frange inima cand spun asta...

P.S. Sa fii fericit, B! Ramai cu bine, pana cand ne vom revedea...

Totul e bine cand se termina cu bine :)

2009-08-25T11:46:00.000+03:00

Damn, ce mai zi... ce mai seara si ce mai noapte... si ce mai dimineata, daca e sa le enumar pe toate :p. Pfuuii.. Pentru ca imi lipsea un strop de drama si ma plictiseam, Doamne-Doamne s-a gandit sa le rezolve pe toate. Sa va spun cum!

Dupa un week-end cam foarte nepalpitant, ieri am primit raspuns la un mail trimis profesoarei coordonatoare de la masterul la care mi-am propus eu sa intru NEAPARAT (nu spui care, ca mai stii ce se intampla? :D). Si am fost foarte incantata pentru ca doamna de care va vorbesc a fost foarte draguta, mi-a explicat cum sta treaba cu masterul in cele mai calde cuvinte si mi-a si atasat un model de subiect. Situatia nu e in totalitate roz, dar, cu putin efort, as putea sa ii dau foarte bine de capat. Asa ca va dati seama ce binedispusa am fost dupa aceea :).

Eh, dar asta a fost doar inceputul. Pentru ca plictiseala si "mancarimile" sufletesti din week-end atinsesera cote alarmante, am mai avut parte de o surpriza, ceva mai pe seara... Ca sa nu ma lungesc, am descoperit ca El si-a facut blog, la randul lui. Ca nu scrie doar ce i se mai intampla, ci si despre mine, noi. Si, initial, m-am blocat. Si am inceput sa tremur, sa ma enervez, sa ma agit... u get it. Sa fac, adica, tot ce fac intr-o situatie de criza pe care nu prea am cum sa o manevrez. Eh, a fost destul de "tragic", dar, in cele din urma, m-am calmat.

Se pare ca incep sa gasesc solutii din ce in ce mai eficiente de combatere a gandurilor si starilor pitch black. De data asta a fost vorba de o mica sesiune de alergat, pe la 8,30 dimineata, in conditiile in care eu nu fac asa ceva NICIODATA. Vorbesc serios. Dar se pare ca acel cineva care spunea ca, atunci cand vrem sa ne indepartam de o situatie/gand/problema dureroasa, simtim nevoia sa fugim la propriu, avea mare dreptate. Si am fugit. Vreo 15 minute, dupa care mi s-a facut rau (probabil si de la nesomn) si m-am intors acasa. Insa scopul a fost atins. Dupa o jumatate de ora, zambeam... tolanita in pat :p.

Si daca azi-noapte pe la vreo 1 Il rugam pe Doamne-Doamne sa ma ajute, acum vreau sa Ii multumesc. Stie El ce face si cum face, in the end :).

Have a nice day, all of you!

...

2009-08-24T20:32:00.000+03:00

Tremurat.
Si o puternica nevoie de a-mi goli sufletul de orice urma de durere. De orice urma de teama. De orice urma de ego ranit.
Vreau doar sa uit. Sa te uit. Iar tu... tu, B... esti aici... de ce?

Tusnad and some love

2009-08-23T15:55:00.000+03:00

Hello, hello. Bizi week. Sau asa ceva.

Luni am fost la Brasov sa imi procur o carte pentru unul din masterele la care o sa aplic, si, ca sa nu ma plictisesc, am tarat-o dupa mine si pe P. :D Cum ea nu a opus multa rezistenta, am plecat amandoua in jur de 10 in marea excursie, in conditiile in care nici eu, nici ea nu apucaseram prea multe ore de somn... Oh well. Cu toate acestea, desi nu am stat prea mult timp in Brasov, plimbarea ne-a prins bine amandurora, cu atat mai mult cu cat s-a lasat cu halit de eclere pe o banca intr-o autogara, si cu lins de degete lipicioase si boticuri pline de crema de ciocolata. Dar si cu fotografiat de pesti multicolori si de broscute testoase, in mall-ul de unde mi-am cumparat cartea de care va ziceam.

Apoi miercuri am fost la Baile Tusnad, asa cum spuneam ca imi doresc ultima data, cu D si cu P. Trei fete cucuiete s-au urcat in tren si au pornit-o la drum. Noi am fi vrut sa mergem de dimineata, dar cum singurul tren era in jur de ora 7, am hotarat sa-l luam pe urmatorul (la ora 12), nu inainte de a ne fi straduit sa gasim un microbuz, ceva, care sa plece undeva pe la 10 - Internetul ne spunea ca sunt microbuze in directia si la ora dorite, realitatea, insa, ne-a spus cu totul altceva... Ei bine, si uite asa am plecat noi la ora 12:16 din oraselul natal si am aterizat in micuta gara din Baile Tusnad la 13:13... Odata ajunse acolo, am constatat ca statiunea nu era nici pe departe atat de animata pe cat ne imaginam noi (sau macar populata)... Dar no biggie, am trecut peste acest mic amanunt, si ne-am vazut de ale noastre, adica de prosteala, hlizeala si facut poze. Si rontait chestii almost all the time (eu, mai ales). Cu ce ne-am ales de pe urma acestei excursioare? Cu o gramada de poze, cu un refren (pentru care ii sunt recunoscatoare lui D, intrucat ea mi l-a reamintit) "He, he, Selemen Peshe..." =)), care ma face si acum sa lesin de ras, cu vizitarea unei mici cetati aflata la 701m deasupra statiunii (luckily, nu ne-am intalnit cu niciun urs, desi indicatoarele care sa ne avertizeze de posibilitatea unui astfel de rendez-vous nu au lipsit)... All in all, cu niste amintiri dragi si cu o legatura sufleteasca, acel sentiment minunat care te face sa iti iubesti cele mai vechi prietene (Love you, my sweet, sweet, sweethearts!!!).

Iar azi e duminica, si am ramas singurica, pentru ca P a plecat la Cluj, iar D e la munte, doing what she loves most. Si nu imi place cand am atat de mult timp liber, pentru ca ma procopsesc cu tot felul de "mancarimi" sufletesti si de ego. I should do something about that and fast.

P.s. Pozele de la Tusnad urmeaza, deocamdata lipsesc din motive tehnice. Have a nice day!

Friends and/or lovers

2009-08-13T21:14:00.000+03:00

Am luat o decizie. Nu mai dau la masterul de Consultanta si Expertiza in Publicitate. De ce? Pentru ca nu am nici in clin, nici in maneca cu domeniul publicitatii/Relatiilor Publice/comunicarii, etc. si nu imi permit sa imi asum riscuri in acest moment. Riscul de a aplica la un master unde sansele sa prind un loc la buget sunt fffff. mici, spre zero chiar. Cine-stie, daca pe viior voi descoperi ca acest domeniu mi se potriveste (si voi si avea mai mult chef sa study, desi...), poate voi aplica. Momentan, insa, nu o voi face. In schimb, voi incerca sa intru la buget la unul din masterele de la facultatea "mea"... Teoretic, aici ar trebui sa am oaresce sanse... Singura problema ar fi numarul foarte scazut de locuri fara plata (6 la unul, 12 la celalalt). Dar poate ca totusi unul va fi al meu. Sa nu ne pierdem optimismul, nu? ;)

Azi am aflat ca sunt "sanatoasa tun" (am incheiat citatul). Asta mi-a spus medicul meu de familie cand i-am aratat rezultatele analizelor pe care m-am chinuit sa mi le fac timp de aproape o luna. Nu stiu daca lucrurile stau intr-adevar astfel (nisipul de la rinichiul drept ar trebui sa fie o dovada a faptului ca nu-s chiar asa de sanatoasa after all!), dar sa zicem ca e ok :). Pana la proba contrarie.

Un prieten drag s-a intors zilele astea de la mare, motiv pentru care ne-am si vazut marti. Am petrecut vreo 5 ore impreuna si, trebuie sa recunosc, a fost interesant. De fapt, el e una dintre putinele persoane cu care pot sa discut lejer, fara inhibitii, despre toate tampeniile pamantului, asa ca era de asteptat sa have a great time together. Si am ras o gramada. Si mi-a adus un cadouas mic, verde si blond pe care scrie numele meu :D. Cu alte cuvinte, am petrecut o dupa-masa fff placuta si necomplicata... Cu toate acestea, seara respectivei zile am petrecut-o punandu-mi intrebari existentiale despre lume si viata. Tolanita in pat, am inceput sa ma intreb daca relatiile sunt posibile intre doi oameni, amici, care se inteleg foarte bine si care au acelasi "noroc" in amor... Cred ca se poate. Dar nu in ceea ce ma priveste. Eu cred in scanteia aceea care te face sa te apropii de un necunoscut si care iti da senzatia ca, intr-un mod cu totul si cu totul misterios, il cunosti de o viata. Si mai sunt si adepta lozincii "all or nothing" (nu-mi plac jumatatile de masura, "imi cam placi, dar..." ori jumatatile de adevar, for that matter). In a nutshell, I don't settle for anything less than butterflies :). Asa ca, pentru mine, friends will be friends and lovers will be lovers (and friends, as well, if i'm lucky).

Saptamana viitoare planuiesc o evadare la Tusnad sau/si Campina. Wanna come?

P.S. Did I tell u that I have two spleens? :D

HIM and...the rest...

2009-08-09T12:57:00.000+03:00

Azi am revenit la o mai veche iubire, si anume HIM, formatia finlandeza care mi s-a lipit de suflet acum vreo 9 ani... Uitasem ce poet grozav e Ville Valo (barbatul vietii mele, de altfel :p), ce versuri minunate au mai toate piesele lui... Am reascultat, printre altele, 'Circle of Fear', o melodie ce ma fascina acum vreo 5 (?) ani, si nici nu e de mirare:

Love can be as cold as grave
A one-way ticket to endless sorrow
An empire of gentle hate
Today without tomorrow...

Da, cam emo, intr-adevar :p, dar asta nu stirbeste nimic din frumusetea si adevarul (sometimes) acestor versuri.
Si ca tot veni vorba de muzica, ieri am reusit, in cele din urma, sa adun o mica gasca cu care sa ies la dantuiala si la lalaiala. Well, the only problem was....hmmm... the club and... the music... and the people?! Mda. Din pacate, am avut proasta inspiratie sa aleg (de parca as fi avut muuulte variante!) un club (nu dam nume, locatie importanta..!) unde se asculta numai muzica dance, so to say. Si nu ca asta ar fi o problema, dar cum era muzica romaneasca in proportie de 90%, iar noile aparitii de acest gen suna toate LA FEL, m-am plictisit dupa primele 3 melodii. Nu ma consider o creatura pretentioasa, dar muzica din clubul cu pricina mi-a pus capac. Prin urmare, de la un punct incolo, am stat mai mult pe afara cu P and A... Pe la vreo 2, am avut o initiativa de a ne binedispune, care s-a concretizat intr-o sticluta de vodka si niste suc date repede pe gat intr-un gang obscur, dar, spre nenorocul meu, n-am mai apucat sa vad daca aceasta combinatie magica urma sa-mi anestezieze greata provocata de muzica din club... pentru ca m-am trezit cu un alt gen de greata, fizica de acesta data, de care nu am mai reusit sa scap nicicum. Drept urmare, la ora 3 am zbughit-o spre casa, unde am infulecat cu pofta niste tocanita de pui (ca sa vezi, greata se transformase intre timp intr-o foame de lup!!) si apoi m-am indreptat cu incredere spre taramul viselor...
Azi intentionez sa mai "invat" ceva... dupa care ies la o portie de barfe proaspete with some friends.
Have a nice day!

P.S. Sursa fotografiei:

www.quizilla.com

Bucharest, my love

2009-08-08T16:46:00.000+03:00

E deja 8 august... Mai e putin si nebunia va reincepe... Admitere, intrat sau nu la buget, ramas sau nu in Bucuresti, job in Brasov sau in Bucuresti?, etc. Iar eu abia m-am apucat de invatat (daca se poate numi "invatat" ce am facut eu in ultimele zile). Dar sa nu ne panicam. Totul va fi bine, one way or another. Desi gandul ca mi-as putea petrece urmatoarele 12 luni departe de Bucuresti (most of the time), imi da fiori reci pe sira spinarii. De ce? Pentru ca m-am obisnuit cu acest oras imens (in comparatie cu oraselul meu natal), cu zgomotul, cu agitatia... cu miile de posibilitati pe care acesta ti le asterne in fata ochilor si pentru care tu poti sa optezi la orice ora din zi si din noapte... Si mai ales pentru ca acolo se afla o mare parte dintre prietenii pe care mi i-am facut in ultimii trei ani. Cu care probabil nu m-as vedea prea des oricum, dar care ar fi acolo, aproape, la un telefon distanta... Si, nu in ultimul rand, pentru ca acolo e El. Nu intentionez sa il caut, nu imi doresc sa il vad... dar gandul ca, undeva, in haosul capitalei, traieste si el, imi ofera un soi de liniste interioara. Intr-un fel, il simt mai aproape... chiar daca distanta dintre noi ramane aceeasi, indiferent de orasul in care ne aflam...

Today i'm in the mood to party. Let's hope my girls are in the same mood! :)

P.S. Ramasesem datoare cu un clip minunat ;)

Don't Go...

2009-08-05T12:28:00.000+03:00

"Adevarata dragoste e plamadita din agonie si extaz... asa sa fie? Sau acesta e doar un mod frumos de a spune ca, uneori, avem nevoie de drama si devenim dependenti de celalalt?"

La asta meditam eu ascultand "Don't Go" (piesa geniala a celor de la Nouvelle Vague), ultima mea obsesie muzicala, in timpul calatoriei cu trenul de la Bucuresti la Brasov (ca, deh!, trenuri directe Bucuresti - home nu prea sunt!)... "Can't stop now, don't you know, I ain't never gonna let you go, don't go.." Superb.
Intre timp am ajuns acasa, am avut si o tentativa (a treia!) de a-mi face niste analize de bun simt, incercare care a esuat lamentabil si de aceasta data, pe motiv ca "nu sunt bani" (si varianta "platiti-va analizele" nu era nicidecum o optiune). Casa Nationala de Asigurari nu si-a facut datoria fata de centrul medical la care m-am prezentat eu si, uite asa, m-am trezit o data in plus cu noaptea-n cap, lesinata de somn si injurand tot ce prindeam... degeaba! Se zice ca a treia oara e cu noroc... Ei bine, i'll make sure that the fourth one will actually be!!
De cand am ajuns in oraselul meu de bastina, am inceput sa ma trezesc putin la realitate, asimiland, printre altele, discutia mai mult sau mai putin filosofica pe care am purtat-o luni cu I. Mai concret, am realizat niste adevaruri dureroase despre myself-ul actual si am inteles ca schimbarile care imi tot dau tarcoale de ceva vreme chiar trebuie sa se produca. Pentru ca am ajuns sa repet aceleasi greseli la infinit, sa am acelasi comportament de ani de zile... si nu e bine. Nu ma plac asa. Si nu ma recunosc. Simt ca, deep inside, o persoana luminoasa, zambitoare, asteapta sa iasa la suprafata, iar eu o sufoc in permanenta cu ganduri negre, temeri...
Printre altele, am descoperit ca, de fapt, sunt in sevraj. Ca sunt doar aparent linistita si at ease cu tot ce s-a intamplat saptamana trecuta si cu incheierea (temporara sau nu) a "tragediei". Eu, de fapt, incerc doar sa imi ignor simptomele, dar poate tocmai acest refuz de a accepta ca nu imi e tocmai bine ma face si mai vulnerabila in fata momentelor in care durerea tasneste la suprafata, si ma trezesc tremurand fara sa stiu de ce... Poate ca trebuie sa invat sa traiesc cu ea, cu suferinta interioara, cu ranile care se vor cicatriza in timp... Poate ca de aici trebuie sa porneasca, pana la urma, Schimbarea... Cu constientizarea a ceea ce sunt azi. Dar si cu descoperirea a ceea ce vreau sa fiu maine. Si, mai ales, cu acceptarea neconditionata a propriei mele fiinte.

P.S. La Multi Ani, dear Adi!!

Buh bye, Bucharest!

2009-08-03T22:00:00.000+03:00

Ultima zi de Bucuresti. Maine ma intorc acasa, dupa 10 zile de taiat frunze la caini in capitala... Momentan, traiesc cu senzatia ca o sa fie super odata ce voi fi home (i miss home right now), dar sunt sigura ca si acolo o sa ma plictisesc (de fapt, mai ales acolo). Noroc ca P, my best friend, s-a intors si ea intre timp de la Cluj si voi avea cu cine sa imi pierd timpul... Anyway, exceptand cele cateva (vreo 2) zile in care m-am cam plictisit, in rest trebuie sa recunosc ca sederea in Bucuresti a fost chiar placuta, presarata cu momente si intamplari misto. Spre exemplu, joi seara am iesit cu M si F in Debufet (sper ca asa se scrie.. hmm) si m-am simtit neasteptat de bine. Ingredientele acestei seri reusite (care s-a si prelungit pana tarziu in noapte) au fost 3 fete cucuiete (noi) si 2 baieti/barbati interesanti, dintre care unul s-a nimerit sa isi faca intrarea in vietile noastre chiar in seara cu pricina. Nu sunt o mare fana a tipilor care se asaza, out of the blue, la masa unor tipe singurele, dar mai exista si exceptii. De fapt, cred ca si berile baute ne-au facut mai indulgente ca de obicei (pe mine cu siguranta!), dar nici za guy nu era tocmai an idiot :p, asa ca nu e de mirare ca rezultatul a fost o iesire presarata cu rasete si discutii interesante.
Sederea in Bucuresti a marcat si nasterea blogului, another good thing :) si intalnirea cu multi prieteni dragi, pe care nu o sa ii mai vad prea curand (culmea, tocmai cand incepusem sa ma atasez de ea, she's leaving for Denmark... to study :(). Ar mai fi de mentionat si "marea tragedie"... tragedia greceasca pe care, cel putin momentan, am incheiat-o... Nu stiu daca i-am scris actul final, dar cu siguranta imi voi lua o pauza lunga si binemeritata de la crearea ei. Partea cea mai ciudata e ca ma asteptam sa am un gol imens in suflet, dar se pare ca Doamne-Doamne a avut grija de mine o data in plus si mi-a oferit pace sufleteasca, in locul zbuciumului interior ce caracteriza de obicei aparitia vreunei "pauze". Nu ma declar victorioasa inca, mai e mult pana acolo, dar ii sunt recunoscatoare clipei prezente pentru calmul in care sunt invaluita... si pentru optimismul (de care e responsabila si I, another dear friend) cu care privesc viitorul acum. E o realizare, va vorbeste o pesimista (de fapt, fricoasa) cronica. In orice caz, voi reveni cu detalii asupra "tragediei", desi sper sa nu fie cazul pana prin... noiembrie.
Cred ca a venit timpul pentru inca o portie de Sex and the City. I'm addicted to it. Nitie-nite!

Here I go

2009-08-02T21:47:00.000+03:00

Imi propusesem de ceva vreme sa imi creez o pagina personala in care sa pot sa aberez tot ce imi trece de-a lungul unei zile, saptamani, luni, prin cap... dar, din diverse motive (lene???), nu mi-am dus niciodata intentia la bun sfarsit. Pana azi. Pana azi, cand fiind vacanta si avand tot timpul din lume, am decis sa imi omor atata amar de timp irosit, de altfel, in fata Tv-ului, ducand la indeplinire o misiune... Asa s-a nascut "Sense and Sensibility" (deloc original, ca tot veni vorba) sau Eul meu internaut :). Nu mi-am propus sa adopt un anumit ton... Acest blog a luat fiinta doar ca sa imi serveasca mie drept oglinda, ciorna, reper pentru viitor... drept prieten, chiar, de ce nu? Pentru a putea evalua peste 1 an, sa zicem, progresele inregistrate intr-un anumit domeniu. Amoros, profesional, nu conteaza. Pentru a-mi aminti de momentele frumoase ce se ingramadesc (sa speram!) in decursul a 365 de zile. Dar si pentru a-mi aminti lectiile dureroase pe care le-am avut de invatat (si care sper, de asemenea, sa apara, aducand totusi cu ele si o doza minima de analgezic :)) In fine, sa zicem doar ca aveam nevoie de acest blog in momentul de fata... si poate ca de aceea a si aparut acum si nu mai devreme ori mai tarziu.
Asadar, incepand de azi, 2 august 2009, ma avant cu incredere in lumea virtuala... Sa speram ca drumul va fi lin si presarat cu entry-uri happy, in proportie de... macar 51%!