Addiction is a powerful thing sau 1200 days of A.

Chiar si in cea mai luminoasa perioada din viata mea, as fi trait indepartarea lui David ca pe o catastrofa, avand in vedere ca eu sunt vietatea cea mai dependenta de afectiune (o combinatie de golden retriever si lipitoare), dar atunci treceam printr-o perioada foarte neagra. Eram deprimata si voiam ca cineva sa aiba grija de mine, pentru ca ma simteam mai neajutorata decat tripletii nascuti prematur. Dand inapoi, ma facea sa am si mai multa nevoie de afectiune, iar urmarea era ca el devenea si mai retinut, pana cand a ajuns sa se retraga de tot, in toiul meu de rugaminti inlacrimate, de genul: "Unde te duci? Ce s-a intamplat cu noi?"

Fragmentul face parte dintr-una din cartile mele mele de suflet, si anume "Eat, Pray, Love" a lui Elizabeth Gilbert. Acesta este unul dintre pasajele pe care le-am marcat in carte, in ideea ca, macar partial, mi se potriveste si mie. Fragmentul subliniat in carte era ceva mai lung - continuarea facea referire la dependenta de celalalt, dependenta care este "semnul distinctiv al oricarei povesti de dragoste pasionale". Am hotarat sa ma opresc doar la pasajul pe care l-am si notat, de altfel, pentru ca mi-am dat seama ca partea care urma... nu mi se potriveste.

Citind "Eat, Pray, Love", am stabilit - era inevitabil - o paralela intre relatia lui Liz cu David si relatia mea cu A. Pana la un punct, they fit: eu sunt genul care are nevoie de o cantitate enorma de afectiune. Si mai sunt si genul care devine dependent de celalalt si care reactioneaza ca atare: se agata de obiectul dependentei sale pana cand epuizeaza toate metodele (more or less) de... agatare. Si care se manifesta ca atare: crize de plans, disperare, etc. Iar A. se purta intocmai ca David: ma respingea exact atunci cand aveam mai mare nevoie de el. Diferenta este ca Liz si David s-au iubit la un moment dat. Eu si A.... nu.

Cum asa? Well, the sad thing is ca... de-a lungul relatiei noastre, nu am facut decat sa ma mint. Si m-am mintit cu foarte multa pricepere. Si cand spun asta, ma refer la faptul ca, desi am devenit dependenta si m-am agatat de o relatie timp de aproape 4 ani de zile, comportamentul meu nu a avut la baza o poveste de dragoste care sa il justifice. S-a alimentat din iluzii, din "asta nu are cum sa mi se intample mie", din "dar trebuie sa se poata face CEVA pentru relatia asta", din "dar daca el este, totusi, THE ONE?".

Ei bine, am trait - daca vreti - o poveste de dragoste unilaterala. Adica... imaginara. Daca ar fi sa insir faptele concrete - fara interpretari subiective - din relatia mea cu A., rezultatul ar fi: tu te-ai indragostit, el a avut doar o alta relatie de umplutura (nici urma de fluturasi, dragoste, etc.). Punct. Povestea e ceva mai lunga si mai complicata de atat, insa esenta este ca he never ever loved me... iar eu am ramas pentru ca... am sperat ca that would change. Pentru ca aveam nevoie ca relatia sa se transforme in ceea ce imi doream eu. Ceea ce am omis eu, insa, a fost faptul ca... people don't change. Si ca... if he doesn't love you and, what is more, he treats you accordingly - which means like crap - there's no effing chances that things will ever work out.

Nu vreau sa imi asum rolul de victima. "Relatia" pe care am construit-o eu si A. a avut doi protagonisti care si-au jucat rolurile in functie de sentimentele si aspiratiile proprii. Sa nu aveti impresia ca eu, doar pentru ca ma atasasem de el, eram a sweetheart. Not really. Ego-ul meu m-a determinat mereu sa ma revolt atunci cand A. facea ceva care nu imi convenea. Si dupa ce relatia noastra a luat o turnura cat se poate de urata, am devenit si mai acra si mai depresiva si mai artagoasa si mai irascibila. Pe buna dreptate, as spune eu. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut niciodata cine eram cand eram cu A. si, ceea ce este mai trist, am senzatia ca el nu m-a vazut niciodata in momentele mele de "stralucire" - adica atunci cand ma simt bine, cand rad si fac glumite istete... cand sunt in compania oamenilor in preajma carora ma simt confortabil, cu alte cuvinte.

A. a reusit sa scoata tot ce era mai rau si mai dureros din mine. Pe de-o parte, este bine, pentru ca m-a facut constienta de anumite probleme pe care le am cu mine si cu trecutul meu, si pe care ar cam trebui sa le rezolv. Pe de alta parte, insa, regret ca nu m-a vazut niciodata asa cum sunt eu in momentele mele bune. E ciudat sa stii ca ai petrecut atata timp cu cineva, iar celalalt te cunoaste atat de putin.

Ca sa nu ma lungesc, cred ca incep sa accept faptul ca he never loved me. Nu pot sa scriu cuvintele in limba romana - poate ca inca sunt foarte sensibila la semnificatia lor - insa, incet, incet, incep sa le integrez - fara sa ma lovesc de un mecanism de aparare numit NEGARE - mesajul ascuns. Asta este.

Au trecut aproape 4 ani. Am tras de o relatie care nu ar fi trebuit sa se lungeasca in niciun caz atat de mult. Acum inteleg asta. Inteleg ca, desi el nu a facut-o, altcineva va sti sa ma iubeasca. Pana una, alta, insa, va trebui sa incep sa ma imprietenesc cu mine insami si sa nu imi mai fac atatea reprosuri si sa nu imi mai adresez atatea cuvinte de mustrare. Cred ca au fost suficienti ultimii 4 ani la acest capitol. O sa ma straduiesc sa nu il mai judec nici pe el. We're all human beings. We all make mistakes. Important este ce invatam din ele, nu?

P.s. "Revelatia" din aceasta seara se datoreaza filmului "500 days of Summer". I would be Tom, of course (pentru cunoscatori).

Nitie!

Aberatii de duminica (sau it's good to be back!)

Well, hello again!

Duminica seara, in camera de camin, cu jucaria in brate, ascultand muzica "de relaxare" si gandindu-ma ce pisici as putea sa scriu. Pentru ca de scris, vreau sa scriu. Ceva. Intru zilnic pe pagina mea de blog pentru a ma pune la curent cu ce au mai scris dragii mei dragi, insa de fiecare data ies fara sa fi scris macar un rand despre mine, despre ce mi se intampla... Simt ca nu prea am ce spune, cred ca asta este problema, de fapt.
Viata mea se desfasoara dupa niste parametri destul de banali si, drept urmare, nu prea este mult de povestit. Ma rog, viata mea s-a schimbat din anumite puncte de vedere de ultima data cand am postat, insa ar fi prea multe de spus si, sincer, nu prea vreau sa bat apa in piua pe tema vietii mele sentimentale - si a haosului din ea - din ultimele luni, pentru simplul fapt ca nu are absolut niciun sens sa o fac.
O sa spun, in schimb, ca ma bate gandul sa fac o mica-mare nebunie (nu spui ce, momentan!). Sa vedem daca oi avea curajul ori ba!
Pana una, alta, ma gandesc ca, daca tot ar cam fi cazul sa imi vad de mine si de dezvoltarea mea personala (cam inexistenta in ultimii 4 ani), sa si fac niste schimbari, right? Pentru inceput, ma gandesc sa ma duc la aerobic. As in, sa fac miscare pentru a ma inveseli (?) si pentru a-mi tonifia musculatura (si pentru a slabi, sic!). Apoi, sa mananc mai multe fructe si legume, sa imi fac masti naturiste, sa citesc mai mult, sa ies mai mult, sa zambesc mai mult. Dar si sa critic mai putin, sa ma supar mai putin, sa ma incrunt mai putin. S-ar spune ca ma aflu in cautarea optimismului si a poftei de viata pierdute... Ceva de genul.
Ar fi multe de insiruit, cand vine vorba despre ceea ce vreau sa fac cu mine si din mine... Nu oi fi eu foarte coerenta ori disciplinata, insa cumva, toate acestea - si multe altele - trebuie sa aiba loc, pentru ca vreau sa simt ca viata mea are un sens, o semnificatie... Pentru ca nu imi place in ce punct ma aflu acum si pentru ca... if I don't love myself, nobody else will (desi ma cam enerveaza treaba asta, I must admit!).
Pe final, o piesa pe care am ascultat-o over and over again in ultimul timp (@work, mostly :p). Nu stiu exact de ce, dar imi da o stare de bine (piesa fiind cam trista, de altfel). Ma linisteste. Voila:




Nitie, sweethearts!