Ramas bun

Nu stiu prea bine ce vreau sa scriu... Azi-dimineata, pe la ora 5, cand m-a lovit (nu pentru mult timp, din fericire) insomnia, aveam o mie de idei in cap... o mie de lucruri de spus, de scris si de analizat. Ele exista si acum, dar undeva mai departe de Eul constient care tasteaza in acest moment aceste randuri.

Ideea e ca mi-am luat "ramas bun"... din nou, intr-un fel. Si, de ce sa mint, nu imi place cum am facut-o. Dintr-un miliard si jumatate de motive, printre care se numara faptul ca discutia a avut loc la telefon, ca a fost un "ramai cu bine" sec (nici macar nu am folosit aceste cuvinte ori ceva similar, ci... "pa") si ca ar mai fi fost atatea lucruri de spus! Asta e cel mai trist, ca am vrut sa spun mai mult decat am reusit... si ca am asteptat sa mi se spuna mai mult decat mi s-a spus...

Aici rezida, la urma urmei, problema: mereu am asteptat ceva mai mult. Niste cuvinte in plus. O ezitare care sa nu fie urmata de o banalitate execrabila, ci de un adevar revelator. O imbratisare care sa ma faca sa plang... de fericire. Un zambet care sa inlocuiasca orice sunet de prisos. O strangere de mana care sa imi spuna tot ce cuvintele nu vor putea vreodata exprima. Dar acestea nu au venit niciodata. Iar cand totusi imi spunea, ma imbratisa, imi zambea... o facea din all the wrong reasons. Si atunci toate acestea nu ma puteau impresiona, atinge si nu imi transmiteau nimic... real. Poate doar pe moment, pentru ca sufletul meu avea nevoie sa creada ca inseamna ceva. Insa, intr-un final, imi aminteam. Imi aminteam ca, de fapt, nu mi-a promis nimic. Niciodata. Ca nu inseamna nimic. Iar el ramanea langa mine, in ciuda razvratirilor sufletului meu care nu a reusit sa inteleaga niciodata (cum ar fi putut?) ca acela care ii era, aparent, alaturi, nu dorea sa il iubeasca. Nu putea.

Ce as mai putea spune? Poate doar ca imi pare rau. Da, imi pare rau ca lucrurile stau asa si nu altfel. Ca am crezut atata timp in Noi. Iar lui nu i-a pasat niciodata si nu a inteles niciodata. Nici nu avea cum sa inteleaga. Poate daca ar fi simtit 1% din ce am simtit eu, poate abia atunci...

Voi incerca sa nu mai judec, ci sa inteleg. Sau, mai degraba, sa Accept. Sa accept ca asa a fost sa fie. Si ca mai mult decat am luptat, n-o mai puteam face...

Si voi uita. Si voi ierta. Si voi iubi din nou. Desi mi se frange inima cand spun asta...

P.S. Sa fii fericit, B! Ramai cu bine, pana cand ne vom revedea...

Totul e bine cand se termina cu bine :)

Damn, ce mai zi... ce mai seara si ce mai noapte... si ce mai dimineata, daca e sa le enumar pe toate :p. Pfuuii.. Pentru ca imi lipsea un strop de drama si ma plictiseam, Doamne-Doamne s-a gandit sa le rezolve pe toate. Sa va spun cum!

Dupa un week-end cam foarte nepalpitant, ieri am primit raspuns la un mail trimis profesoarei coordonatoare de la masterul la care mi-am propus eu sa intru NEAPARAT (nu spui care, ca mai stii ce se intampla? :D). Si am fost foarte incantata pentru ca doamna de care va vorbesc a fost foarte draguta, mi-a explicat cum sta treaba cu masterul in cele mai calde cuvinte si mi-a si atasat un model de subiect. Situatia nu e in totalitate roz, dar, cu putin efort, as putea sa ii dau foarte bine de capat. Asa ca va dati seama ce binedispusa am fost dupa aceea :).

Eh, dar asta a fost doar inceputul. Pentru ca plictiseala si "mancarimile" sufletesti din week-end atinsesera cote alarmante, am mai avut parte de o surpriza, ceva mai pe seara... Ca sa nu ma lungesc, am descoperit ca El si-a facut blog, la randul lui. Ca nu scrie doar ce i se mai intampla, ci si despre mine, noi. Si, initial, m-am blocat. Si am inceput sa tremur, sa ma enervez, sa ma agit... u get it. Sa fac, adica, tot ce fac intr-o situatie de criza pe care nu prea am cum sa o manevrez. Eh, a fost destul de "tragic", dar, in cele din urma, m-am calmat.

Se pare ca incep sa gasesc solutii din ce in ce mai eficiente de combatere a gandurilor si starilor pitch black. De data asta a fost vorba de o mica sesiune de alergat, pe la 8,30 dimineata, in conditiile in care eu nu fac asa ceva NICIODATA. Vorbesc serios. Dar se pare ca acel cineva care spunea ca, atunci cand vrem sa ne indepartam de o situatie/gand/problema dureroasa, simtim nevoia sa fugim la propriu, avea mare dreptate. Si am fugit. Vreo 15 minute, dupa care mi s-a facut rau (probabil si de la nesomn) si m-am intors acasa. Insa scopul a fost atins. Dupa o jumatate de ora, zambeam... tolanita in pat :p.

Si daca azi-noapte pe la vreo 1 Il rugam pe Doamne-Doamne sa ma ajute, acum vreau sa Ii multumesc. Stie El ce face si cum face, in the end :).

Have a nice day, all of you!

...

Tremurat.
Si o puternica nevoie de a-mi goli sufletul de orice urma de durere. De orice urma de teama. De orice urma de ego ranit.
Vreau doar sa uit. Sa te uit. Iar tu... tu, B... esti aici... de ce?

Tusnad and some love

Hello, hello. Bizi week. Sau asa ceva.

Luni am fost la Brasov sa imi procur o carte pentru unul din masterele la care o sa aplic, si, ca sa nu ma plictisesc, am tarat-o dupa mine si pe P. :D Cum ea nu a opus multa rezistenta, am plecat amandoua in jur de 10 in marea excursie, in conditiile in care nici eu, nici ea nu apucaseram prea multe ore de somn... Oh well. Cu toate acestea, desi nu am stat prea mult timp in Brasov, plimbarea ne-a prins bine amandurora, cu atat mai mult cu cat s-a lasat cu halit de eclere pe o banca intr-o autogara, si cu lins de degete lipicioase si boticuri pline de crema de ciocolata. Dar si cu fotografiat de pesti multicolori si de broscute testoase, in mall-ul de unde mi-am cumparat cartea de care va ziceam.

Apoi miercuri am fost la Baile Tusnad, asa cum spuneam ca imi doresc ultima data, cu D si cu P. Trei fete cucuiete s-au urcat in tren si au pornit-o la drum. Noi am fi vrut sa mergem de dimineata, dar cum singurul tren era in jur de ora 7, am hotarat sa-l luam pe urmatorul (la ora 12), nu inainte de a ne fi straduit sa gasim un microbuz, ceva, care sa plece undeva pe la 10 - Internetul ne spunea ca sunt microbuze in directia si la ora dorite, realitatea, insa, ne-a spus cu totul altceva... Ei bine, si uite asa am plecat noi la ora 12:16 din oraselul natal si am aterizat in micuta gara din Baile Tusnad la 13:13... Odata ajunse acolo, am constatat ca statiunea nu era nici pe departe atat de animata pe cat ne imaginam noi (sau macar populata)... Dar no biggie, am trecut peste acest mic amanunt, si ne-am vazut de ale noastre, adica de prosteala, hlizeala si facut poze. Si rontait chestii almost all the time (eu, mai ales). Cu ce ne-am ales de pe urma acestei excursioare? Cu o gramada de poze, cu un refren (pentru care ii sunt recunoscatoare lui D, intrucat ea mi l-a reamintit) "He, he, Selemen Peshe..." =)), care ma face si acum sa lesin de ras, cu vizitarea unei mici cetati aflata la 701m deasupra statiunii (luckily, nu ne-am intalnit cu niciun urs, desi indicatoarele care sa ne avertizeze de posibilitatea unui astfel de rendez-vous nu au lipsit)... All in all, cu niste amintiri dragi si cu o legatura sufleteasca, acel sentiment minunat care te face sa iti iubesti cele mai vechi prietene (Love you, my sweet, sweet, sweethearts!!!).

Iar azi e duminica, si am ramas singurica, pentru ca P a plecat la Cluj, iar D e la munte, doing what she loves most. Si nu imi place cand am atat de mult timp liber, pentru ca ma procopsesc cu tot felul de "mancarimi" sufletesti si de ego. I should do something about that and fast.

P.s. Pozele de la Tusnad urmeaza, deocamdata lipsesc din motive tehnice. Have a nice day!

Friends and/or lovers

Am luat o decizie. Nu mai dau la masterul de Consultanta si Expertiza in Publicitate. De ce? Pentru ca nu am nici in clin, nici in maneca cu domeniul publicitatii/Relatiilor Publice/comunicarii, etc. si nu imi permit sa imi asum riscuri in acest moment. Riscul de a aplica la un master unde sansele sa prind un loc la buget sunt fffff. mici, spre zero chiar. Cine-stie, daca pe viior voi descoperi ca acest domeniu mi se potriveste (si voi si avea mai mult chef sa study, desi...), poate voi aplica. Momentan, insa, nu o voi face. In schimb, voi incerca sa intru la buget la unul din masterele de la facultatea "mea"... Teoretic, aici ar trebui sa am oaresce sanse... Singura problema ar fi numarul foarte scazut de locuri fara plata (6 la unul, 12 la celalalt). Dar poate ca totusi unul va fi al meu. Sa nu ne pierdem optimismul, nu? ;)

Azi am aflat ca sunt "sanatoasa tun" (am incheiat citatul). Asta mi-a spus medicul meu de familie cand i-am aratat rezultatele analizelor pe care m-am chinuit sa mi le fac timp de aproape o luna. Nu stiu daca lucrurile stau intr-adevar astfel (nisipul de la rinichiul drept ar trebui sa fie o dovada a faptului ca nu-s chiar asa de sanatoasa after all!), dar sa zicem ca e ok :). Pana la proba contrarie.

Un prieten drag s-a intors zilele astea de la mare, motiv pentru care ne-am si vazut marti. Am petrecut vreo 5 ore impreuna si, trebuie sa recunosc, a fost interesant. De fapt, el e una dintre putinele persoane cu care pot sa discut lejer, fara inhibitii, despre toate tampeniile pamantului, asa ca era de asteptat sa have a great time together. Si am ras o gramada. Si mi-a adus un cadouas mic, verde si blond pe care scrie numele meu :D. Cu alte cuvinte, am petrecut o dupa-masa fff placuta si necomplicata... Cu toate acestea, seara respectivei zile am petrecut-o punandu-mi intrebari existentiale despre lume si viata. Tolanita in pat, am inceput sa ma intreb daca relatiile sunt posibile intre doi oameni, amici, care se inteleg foarte bine si care au acelasi "noroc" in amor... Cred ca se poate. Dar nu in ceea ce ma priveste. Eu cred in scanteia aceea care te face sa te apropii de un necunoscut si care iti da senzatia ca, intr-un mod cu totul si cu totul misterios, il cunosti de o viata. Si mai sunt si adepta lozincii "all or nothing" (nu-mi plac jumatatile de masura, "imi cam placi, dar..." ori jumatatile de adevar, for that matter). In a nutshell, I don't settle for anything less than butterflies :). Asa ca, pentru mine, friends will be friends and lovers will be lovers (and friends, as well, if i'm lucky).

Saptamana viitoare planuiesc o evadare la Tusnad sau/si Campina. Wanna come?

P.S. Did I tell u that I have two spleens? :D

HIM and...the rest...

Azi am revenit la o mai veche iubire, si anume HIM, formatia finlandeza care mi s-a lipit de suflet acum vreo 9 ani... Uitasem ce poet grozav e Ville Valo (barbatul vietii mele, de altfel :p), ce versuri minunate au mai toate piesele lui... Am reascultat, printre altele, 'Circle of Fear', o melodie ce ma fascina acum vreo 5 (?) ani, si nici nu e de mirare:

Love can be as cold as grave
A one-way ticket to endless sorrow
An empire of gentle hate
Today without tomorrow...

Da, cam emo, intr-adevar :p, dar asta nu stirbeste nimic din frumusetea si adevarul (sometimes) acestor versuri.
Si ca tot veni vorba de muzica, ieri am reusit, in cele din urma, sa adun o mica gasca cu care sa ies la dantuiala si la lalaiala. Well, the only problem was....hmmm... the club and... the music... and the people?! Mda. Din pacate, am avut proasta inspiratie sa aleg (de parca as fi avut muuulte variante!) un club (nu dam nume, locatie importanta..!) unde se asculta numai muzica dance, so to say. Si nu ca asta ar fi o problema, dar cum era muzica romaneasca in proportie de 90%, iar noile aparitii de acest gen suna toate LA FEL, m-am plictisit dupa primele 3 melodii. Nu ma consider o creatura pretentioasa, dar muzica din clubul cu pricina mi-a pus capac. Prin urmare, de la un punct incolo, am stat mai mult pe afara cu P and A... Pe la vreo 2, am avut o initiativa de a ne binedispune, care s-a concretizat intr-o sticluta de vodka si niste suc date repede pe gat intr-un gang obscur, dar, spre nenorocul meu, n-am mai apucat sa vad daca aceasta combinatie magica urma sa-mi anestezieze greata provocata de muzica din club... pentru ca m-am trezit cu un alt gen de greata, fizica de acesta data, de care nu am mai reusit sa scap nicicum. Drept urmare, la ora 3 am zbughit-o spre casa, unde am infulecat cu pofta niste tocanita de pui (ca sa vezi, greata se transformase intre timp intr-o foame de lup!!) si apoi m-am indreptat cu incredere spre taramul viselor...
Azi intentionez sa mai "invat" ceva... dupa care ies la o portie de barfe proaspete with some friends.
Have a nice day!

P.S. Sursa fotografiei:

www.quizilla.com

Bucharest, my love

E deja 8 august... Mai e putin si nebunia va reincepe... Admitere, intrat sau nu la buget, ramas sau nu in Bucuresti, job in Brasov sau in Bucuresti?, etc. Iar eu abia m-am apucat de invatat (daca se poate numi "invatat" ce am facut eu in ultimele zile). Dar sa nu ne panicam. Totul va fi bine, one way or another. Desi gandul ca mi-as putea petrece urmatoarele 12 luni departe de Bucuresti (most of the time), imi da fiori reci pe sira spinarii. De ce? Pentru ca m-am obisnuit cu acest oras imens (in comparatie cu oraselul meu natal), cu zgomotul, cu agitatia... cu miile de posibilitati pe care acesta ti le asterne in fata ochilor si pentru care tu poti sa optezi la orice ora din zi si din noapte... Si mai ales pentru ca acolo se afla o mare parte dintre prietenii pe care mi i-am facut in ultimii trei ani. Cu care probabil nu m-as vedea prea des oricum, dar care ar fi acolo, aproape, la un telefon distanta... Si, nu in ultimul rand, pentru ca acolo e El. Nu intentionez sa il caut, nu imi doresc sa il vad... dar gandul ca, undeva, in haosul capitalei, traieste si el, imi ofera un soi de liniste interioara. Intr-un fel, il simt mai aproape... chiar daca distanta dintre noi ramane aceeasi, indiferent de orasul in care ne aflam...

Today i'm in the mood to party. Let's hope my girls are in the same mood! :)

P.S. Ramasesem datoare cu un clip minunat ;)

Don't Go...

"Adevarata dragoste e plamadita din agonie si extaz... asa sa fie? Sau acesta e doar un mod frumos de a spune ca, uneori, avem nevoie de drama si devenim dependenti de celalalt?"

La asta meditam eu ascultand "Don't Go" (piesa geniala a celor de la Nouvelle Vague), ultima mea obsesie muzicala, in timpul calatoriei cu trenul de la Bucuresti la Brasov (ca, deh!, trenuri directe Bucuresti - home nu prea sunt!)... "Can't stop now, don't you know, I ain't never gonna let you go, don't go.." Superb.
Intre timp am ajuns acasa, am avut si o tentativa (a treia!) de a-mi face niste analize de bun simt, incercare care a esuat lamentabil si de aceasta data, pe motiv ca "nu sunt bani" (si varianta "platiti-va analizele" nu era nicidecum o optiune). Casa Nationala de Asigurari nu si-a facut datoria fata de centrul medical la care m-am prezentat eu si, uite asa, m-am trezit o data in plus cu noaptea-n cap, lesinata de somn si injurand tot ce prindeam... degeaba! Se zice ca a treia oara e cu noroc... Ei bine, i'll make sure that the fourth one will actually be!!
De cand am ajuns in oraselul meu de bastina, am inceput sa ma trezesc putin la realitate, asimiland, printre altele, discutia mai mult sau mai putin filosofica pe care am purtat-o luni cu I. Mai concret, am realizat niste adevaruri dureroase despre myself-ul actual si am inteles ca schimbarile care imi tot dau tarcoale de ceva vreme chiar trebuie sa se produca. Pentru ca am ajuns sa repet aceleasi greseli la infinit, sa am acelasi comportament de ani de zile... si nu e bine. Nu ma plac asa. Si nu ma recunosc. Simt ca, deep inside, o persoana luminoasa, zambitoare, asteapta sa iasa la suprafata, iar eu o sufoc in permanenta cu ganduri negre, temeri...
Printre altele, am descoperit ca, de fapt, sunt in sevraj. Ca sunt doar aparent linistita si at ease cu tot ce s-a intamplat saptamana trecuta si cu incheierea (temporara sau nu) a "tragediei". Eu, de fapt, incerc doar sa imi ignor simptomele, dar poate tocmai acest refuz de a accepta ca nu imi e tocmai bine ma face si mai vulnerabila in fata momentelor in care durerea tasneste la suprafata, si ma trezesc tremurand fara sa stiu de ce... Poate ca trebuie sa invat sa traiesc cu ea, cu suferinta interioara, cu ranile care se vor cicatriza in timp... Poate ca de aici trebuie sa porneasca, pana la urma, Schimbarea... Cu constientizarea a ceea ce sunt azi. Dar si cu descoperirea a ceea ce vreau sa fiu maine. Si, mai ales, cu acceptarea neconditionata a propriei mele fiinte.

P.S. La Multi Ani, dear Adi!!

Buh bye, Bucharest!

Ultima zi de Bucuresti. Maine ma intorc acasa, dupa 10 zile de taiat frunze la caini in capitala... Momentan, traiesc cu senzatia ca o sa fie super odata ce voi fi home (i miss home right now), dar sunt sigura ca si acolo o sa ma plictisesc (de fapt, mai ales acolo). Noroc ca P, my best friend, s-a intors si ea intre timp de la Cluj si voi avea cu cine sa imi pierd timpul... Anyway, exceptand cele cateva (vreo 2) zile in care m-am cam plictisit, in rest trebuie sa recunosc ca sederea in Bucuresti a fost chiar placuta, presarata cu momente si intamplari misto. Spre exemplu, joi seara am iesit cu M si F in Debufet (sper ca asa se scrie.. hmm) si m-am simtit neasteptat de bine. Ingredientele acestei seri reusite (care s-a si prelungit pana tarziu in noapte) au fost 3 fete cucuiete (noi) si 2 baieti/barbati interesanti, dintre care unul s-a nimerit sa isi faca intrarea in vietile noastre chiar in seara cu pricina. Nu sunt o mare fana a tipilor care se asaza, out of the blue, la masa unor tipe singurele, dar mai exista si exceptii. De fapt, cred ca si berile baute ne-au facut mai indulgente ca de obicei (pe mine cu siguranta!), dar nici za guy nu era tocmai an idiot :p, asa ca nu e de mirare ca rezultatul a fost o iesire presarata cu rasete si discutii interesante.
Sederea in Bucuresti a marcat si nasterea blogului, another good thing :) si intalnirea cu multi prieteni dragi, pe care nu o sa ii mai vad prea curand (culmea, tocmai cand incepusem sa ma atasez de ea, she's leaving for Denmark... to study :(). Ar mai fi de mentionat si "marea tragedie"... tragedia greceasca pe care, cel putin momentan, am incheiat-o... Nu stiu daca i-am scris actul final, dar cu siguranta imi voi lua o pauza lunga si binemeritata de la crearea ei. Partea cea mai ciudata e ca ma asteptam sa am un gol imens in suflet, dar se pare ca Doamne-Doamne a avut grija de mine o data in plus si mi-a oferit pace sufleteasca, in locul zbuciumului interior ce caracteriza de obicei aparitia vreunei "pauze". Nu ma declar victorioasa inca, mai e mult pana acolo, dar ii sunt recunoscatoare clipei prezente pentru calmul in care sunt invaluita... si pentru optimismul (de care e responsabila si I, another dear friend) cu care privesc viitorul acum. E o realizare, va vorbeste o pesimista (de fapt, fricoasa) cronica. In orice caz, voi reveni cu detalii asupra "tragediei", desi sper sa nu fie cazul pana prin... noiembrie.
Cred ca a venit timpul pentru inca o portie de Sex and the City. I'm addicted to it. Nitie-nite!

Here I go

Imi propusesem de ceva vreme sa imi creez o pagina personala in care sa pot sa aberez tot ce imi trece de-a lungul unei zile, saptamani, luni, prin cap... dar, din diverse motive (lene???), nu mi-am dus niciodata intentia la bun sfarsit. Pana azi. Pana azi, cand fiind vacanta si avand tot timpul din lume, am decis sa imi omor atata amar de timp irosit, de altfel, in fata Tv-ului, ducand la indeplinire o misiune... Asa s-a nascut "Sense and Sensibility" (deloc original, ca tot veni vorba) sau Eul meu internaut :). Nu mi-am propus sa adopt un anumit ton... Acest blog a luat fiinta doar ca sa imi serveasca mie drept oglinda, ciorna, reper pentru viitor... drept prieten, chiar, de ce nu? Pentru a putea evalua peste 1 an, sa zicem, progresele inregistrate intr-un anumit domeniu. Amoros, profesional, nu conteaza. Pentru a-mi aminti de momentele frumoase ce se ingramadesc (sa speram!) in decursul a 365 de zile. Dar si pentru a-mi aminti lectiile dureroase pe care le-am avut de invatat (si care sper, de asemenea, sa apara, aducand totusi cu ele si o doza minima de analgezic :)) In fine, sa zicem doar ca aveam nevoie de acest blog in momentul de fata... si poate ca de aceea a si aparut acum si nu mai devreme ori mai tarziu.
Asadar, incepand de azi, 2 august 2009, ma avant cu incredere in lumea virtuala... Sa speram ca drumul va fi lin si presarat cu entry-uri happy, in proportie de... macar 51%!